Acum, că s-a terminat școala și a venit vacanța de vară, mi-am dat seama de ceva amuzant: in copilărie am beneficiat de toate formele moderne de pedagogie, doar că pe atunci nu le spuneam Montessori, Reggio Emilia, Waldorf sau educație experiențială. Le spuneam simplu: vacanță la bunici.
Pe 16 iunie eram deja în tren spre Bacău și mă întorceam acasă cu doar câteva zile înainte de începerea școlii. Trei luni întregi în care nimeni nu vorbea despre dezvoltarea motricității fine, integrare senzorială, autonomie sau învățare prin experiență. Și totuși, exact asta făceam în fiecare zi.
Îmi dezvoltam motricitatea urcându-mă prin copaci după cireșe, vișine și caise, imi antrenam echilibrul fără să știu că există exerciții speciale pentru asta, imi stimulam simțurile mergând desculță prin curte, prin iarbă sau prin praf și gustând fructe direct din pom, fără să mă întreb dacă au fost spălate sau nu. Nu recomand neapărat partea aceasta astăzi, dar recunosc că atunci nu părea să fie o preocupare.
Îmi exersam atenția atunci când mergeam cu vaca vecinilor la păscut și trebuia să nu o scap din ochi. Astăzi vorbim despre concentrare și menținerea atenției în activitate, atunci insa era simplu: dacă nu eram atentă, aveam o problemă.
Autonomia venea natural: plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. Învățam să mă descurc, să cer ajutor, să găsesc soluții și să îmi organizez timpul fără ca cineva să îmi spună permanent ce urmează să fac.
Responsabilitatea se învăța tot prin experiență. Mergeam la cules de pepeni, de porumb, la lucernă sau ajutam prin gospodărie. Nu primeam diplome pentru asta și nici nu era considerată o activitate educativă, era pur și simplu viața de zi cu zi.
Mâncam cartofi copți pe plită, scrob cu mărar și castraveți murați în saramură, mă plimbam cu căruța, mâncam brânză direct de la stână și eram convinsă că aceea este cea mai frumoasă viață posibilă.
Iar partea de socializare era imposibil de evitat: cunoșteam toate vecinele din sat si abia așteptam să fiu trimisă la magazin, să salut pe toată lumea și să răspund la întrebarea clasică: „Tu de-a cui ești?” De îndată ce spuneam numele bunicilor, aproape întotdeauna urma o altă întrebare: „Tu nu ești moțata aia care cântă pe prispă și la bâlci?” Se pare că pasiunea pentru muzică era greu de ascuns chiar și atunci.
Când mă întorceam la București după trei luni de vacanță, eram bronzată, ciufulită, cu accent moldovenesc și, în unele veri, chiar și cu câțiva musafiri capilari care își făcuseră și ei vacanța împreună cu mine. Dar eram fericită.
Privind acum în urmă, îmi dau seama că toate acele experiențe mi-au oferit exact lucrurile despre care vorbim atât de mult astăzi: mișcare, coordonare, autonomie, creativitate, adaptare, relaționare și încredere. Nu spun că toți copiii trebuie să meargă la țară pentru a se dezvolta armonios. Vremurile sunt diferite, familiile sunt diferite, iar realitatea fiecăruia este diferită.
Dar cred că există o lecție importantă pe care o putem păstra: copiii cresc enorm prin experiențe trăite. Prin joacă, prin explorare, prin mișcare, prin momente în care nu primesc doar informație, ci au ocazia să descopere lumea cu propriul corp și cu propriile simțuri.
Poate că nu toți copiii vor avea vara aceasta parte de căruțe, de stâne, de cireși în care să se cațere sau de aventurile pe care le-am avut noi.
Pentru ei voi insa, eu voi fi aici: vom cânta, ne vom mișca, vom exersa atenția, coordonarea și bucuria de a fi împreună, vom construi experiențe care îi ajută să crească și amintiri pe care să le poarte cu ei mult timp.
Nu pot promite că vom merge cu vaca la păscut, dar pot promite că vom construi amintiri frumoase.
Un gând pentru părinți
Dacă vacanța aceasta nu va fi perfectă, nu-i nimic. Copiii nu își amintesc vacanțele pentru programul impecabil, ci pentru felul în care s-au simțit. Uneori, cea mai valoroasă activitate este pur și simplu o experiență trăită împreună.