Iubesc tot ce am cladit in ultimii ani!
Iubesc sa vad cu cresc sub ochii mei atatea generatii de copii!
Iubesc tot ce inseamna exercitiile pe care le lucrez zi de zi!
Dar am zile in care sunt daramata la propriu de toata munca depusa, de toata rabdarea pe care o ofer, de toate dezamagirile de care ma lovesc adesea. Si imi spun: “sa mai lupt, sau sa renunt?”.
Cu copiii e greu, foarte greu!
Vin din urma generatii de copii greu de stapanit, care nu cunosc notiunea de regula/limita, copii agresivi in relatia cu mine, copii care nu de putine ori imi spun: “nu vreau, eu nu fac ce spui tu, cine esti tu?”.
In multe zile mi se spun vorbe urate, se arunca cu instrumente catre mine, sau intentionat mi se raspunde nepoliticos. Uneori, rabdarea nu mai face echipa cu mine si cineva din minte imi spune: renunta!!!
Si reiau carti/podcasturi ale altor specialisti, incerc sa aplic, sa testez ce aud, dar stiti cum e … teoria vs practica sunt total diferite.
Si multi oameni folosesc celebra replica: “asuma-ti … ai vrut sa lucrezi cu copiii, nu ai incotro”. Sigur ca da, toti ne “asumam” meseriile alese, insa imi mentin parerea ca multe dintre valori se transmit de acasa, iar cadrul didactic sau orice indrumator/mentor/meditator, trebuie sa faca echipa cu parintele.
Imi povestea o prietena de ale mele, ca a avut un schimb de experienta la scoala fiului sau, si a trebuit sa asiste 2 ore la clasă, cu invatoarea prezenta. Mi-a spus ca nu credea ca niste copilasi de 7 anisori se pot purta astfel, si ca a simtit mare apreciere fata de invatatoare. Povestea ca elevii au vorbit continuu peste invatatoare, trageau scaunele/bancile, uneori tipau, se ridicau, radeau, si nicidecum nu se opreau cand li se cerea. A simtit nevoia sa ma sune si sa ma felicite pentru rabdarea de care dau dovada.
Si sunt zile in care ma intreb: asa e normal, asa e firesc, asa eram si noi in relatia cu profesorii noostri? Eu imi amintesc de mine si de prietenele mele, si stiu ca eram mereu puse pe sotii si glume, insa asta abia la liceu, si nicidecum in timpul orelor sau fata de profesori. Preferam sa iau o nota de 4, decat sa fie mama sunata si sa i se atraga atentia ca sunt nepoliticoasa sau ca am deranjat ora, pentru ca notiunea de respect era mai importanta decat notele.
Poate ca motivatia mea sta intr-adevar in faptul ca iubesc atat de mult ceea ce fac, si mai ales in rezultatele uimitoare ale multor copii cu care am lucrat.
Voi cum vedeti lucrurile, ideea de respect, transmiterea valorilor corect catre copii?