Am bătut recordul: 350 de copii intr-o saptamana, de toate vârstele, între 2 și 12 ani, care au trecut prin activitățile mele. În grupe de 15–20, i-am văzut în toate formele lor: atenți și curioși, agitați și pierduți, coordonați, implicați sau complet deconectați.
Fiecare copil diferit, fiecare copil cu ritmul lui. Dar, dincolo de diferențe, am observat ceva care se repetă din ce în ce mai des.
Mulți dintre acești copii au nevoie de sprijin pe mai multe zone de dezvoltare, iar în același timp, pentru unii părinți, întrebarea principală rămâne aceeași: „Cât a luat la mate?” sau „Câte litere știe la 4 ani?”
Și de fiecare dată simt nevoia să mă întorc la același adevăr simplu: dezvoltarea copilului nu începe cu literele, incepe cu baza.
Începe cu felul în care copilul își folosește corpul, cu felul în care se conectează, cu felul în care își organizează atenția și energia. Începe cu lucruri care nu se văd într-un caiet, dar care se simt în fiecare activitate.
Pentru că, înainte să scrie, copilul trebuie să își poată controla mâna, inainte să citească, trebuie să poată rămâne într-o activitate, inainte să rezolve, trebuie să poată înțelege și urma o sarcină până la capăt.
De aceea, atunci când vine vorba despre o evaluare reală, nu mă uit doar la „ce știe”, ci la „cum funcționează”.
Mă uit dacă poate prinde o minge, nu ca pe un joc, ci ca pe un indicator al coordonării și al prezenței. Mă uit dacă se pierde în mișcare sau dacă își organizează corpul cu ușurință. Observ cum stă, cum se așază, dacă evită activitatea fizică sau intră natural în ea.
Mă interesează dacă poate rămâne într-o activitate fără să renunțe rapid, dacă își găsește răbdarea sau se desprinde ușor. Dacă face contact vizual sau evită interacțiunea., dacă poate imita un model sau are dificultăți în a prelua și reproduce.
Urmăresc dacă se orientează în spațiu, dacă înțelege direcții simple, dacă știe unde este în raport cu ceilalți, dacă poate coopera într-un grup sau dacă preferă să se retragă sau, din contră, să domine.
Și poate una dintre cele mai importante: dacă își poate regla energia, dacă poate trece de la agitație la liniște atunci când contextul o cere.
Toate aceste lucruri par mici, par secundare, dar ele sunt fundamentul.
Fără această bază, literele vin greu, scrisul devine frustrant, scoala nu mai este un proces natural, ci o luptă continuă, atât pentru copil, cât și pentru adult.
Și nu pentru că acel copil „nu poate”, ci pentru că nu a avut timp sau context să își construiască aceste mecanisme esențiale.
În munca mea cu NEURORITMIC®, exact aici începem: nu cu performanța vizibilă, ci cu organizarea invizibilă. Cu ritmul care așază, cu exercițiile care par simple, dar care construiesc atenția, coordonarea și reglarea.
Pentru că atunci când baza există, restul vine mai ușor. Poate că, înainte să întrebăm „ce știe copilul meu?”, ar merita să ne oprim puțin și să întrebăm „cum funcționează copilul meu?”.
Pentru că răspunsul la această întrebare schimbă tot.