În ultima vreme, cuvântul „traumă” pare să apară peste tot.
Orice disconfort, orice lacrimă, orice moment de frustrare e rapid etichetat ca fiind „traumatizant”. Dar oare e chiar așa?
Am început, ca adulți, să ne temem să mai spunem nu, să cerem consecvență, să fixăm o rutină clară, de teamă să nu „rănim” copilul.
Doar că în realitate, exact lipsa limitelor și a consecvenței îl dezorientează cel mai mult.
De unde pornește confuzia?
În grădinițele partenere în care lucrez/am lucrat, si nu numai, am auzit des fraze precum:
„Să participe doar dacă vrea, nu-l forțăm.”
„Nu punem presiune, să nu traumatizăm.”
Și înțeleg intenția din spatele acestor cuvinte: e vorba de iubire, grijă și protecție.
Dar undeva, pe drum, am început să confundăm responsabilizarea cu presiunea și consistența cu forțarea.
Copilul nu are capacitatea de a decide singur ce e potrivit pentru el pe termen lung.
Are nevoie de un adult care să fie ancora lui: calm, dar ferm.
Când totul devine opțional: “vrei sau nu vrei?”, “azi da, mâine nu”, copilul nu se simte mai liber.
Se simte pierdut.
Cadrul și limitele dau siguranță, nu teamă.
Copilul mic nu învață doar din activități, ci mai ales din predictibilitate.
El are nevoie să știe că azi se întâmplă ceea ce s-a întâmplat și ieri, că rutina e stabilă, că adultul decide cu încredere.
Consecvența nu e o formă de presiune.
Este, de fapt, una dintre cele mai mari dovezi de iubire matură.
Exemplul personal
Și fiul meu a plâns ani la rând înainte de înot.: „Nu vreau, mami, azi nu.”
De fiecare dată îmi rupea sufletul, dar am fost consecventa: l-am dus, am fost acolo, l-am încurajat.
Astăzi înoată perfect.
Și, culmea, acum îmi mulțumește: “Mă bucur că nu m-ai lăsat să renunț.”
Pentru mine, asta înseamnă responsabilizare.
Nu control, nu forțare, ci sprijin blând și constant.
În atelierele NEURORITMIC®
Eu nu oblig niciun copil să participe.
Dar cred că merită să analizăm când o decizie de a nu-l înscrie e una echilibrată și când exagerăm cu ideea de “traumă”, evitând orice disconfort.
Un copil care participă constant la o activitate învață să:
- își regleze emoțiile
- aștepte rândul
- ducă la capăt un exercițiu
- se bucure de propriul progres
Toate acestea sunt forme de autonomie emoțională, nu de presiune.
Concluzie personala
Nu-l traumatizezi dacă îl responsabilizezi. Îl ajuți să se simtă capabil, valoros și sigur pe sine.
Responsabilizarea e o formă de iubire.
Și e exact lecția pe care o construim zi de zi, prin ritm, joc și prezență.
Articol de: Geanina Studencu
Creator al metodei NEURORITMIC® – stimulare prin muzică, ritm și emoție