În ultimii ani, am observat o teamă tot mai mare față de cuvântul „reguli”. De parcă simpla existență a lor ar putea răni copilul, limita creativitatea sau afecta libertatea.
Uneori avem impresia că un copil fericit este un copil fără limite. Un copil care poate face tot ce simte, când simte. Un copil care poate ieși din activitate când vrea, se poate întoarce când vrea și poate decide singur ritmul lucrurilor.
Sună frumos în teorie.
În practică, lucrurile arată puțin diferit.
De curând, o mămică din comunitatea mea mi-a povestit despre experiența ei cu un curs de dans pentru copii. Si-a dus fetița cu entuziasm, convinsă că va fi o activitate care îi va aduce bucurie, mișcare și energie bună.
După câteva întâlniri însă, mi-a spus ceva care m-a făcut să zâmbesc puțin ironic.
„Nu rezonez deloc cu stilul de acolo”, mi-a spus. „Copiii ies din sală când vor. Unul merge la apă, altul la baie, altul la mama. Uneori pleacă câte doi sau trei în același timp și, când se întorc, ora parcă trebuie să înceapă din nou.”
Și nu era vorba despre nevoi reale sau situații speciale. Era pur și simplu lipsa unui cadru clar.
Iar atunci când cadrul lipsește, se pierde ceva esențial: fluxul activității.
Orice activitate de grup are nevoie de ritm, are nevoie de o structură care să țină lucrurile împreună. Nu pentru a controla copiii, ci pentru a crea un spațiu în care toți să poată participa cu adevărat.
Când fiecare copil intră și iese din activitate în propriul ritm, fără o regulă comună, nu mai vorbim despre o experiență de grup, ci despre multe experiențe individuale care se suprapun haotic.
Și atunci apar frustrările. Copilul care rămâne în activitate se întreabă de ce ceilalți pot pleca. Profesorul pierde continuitatea exercițiului, grupul se fragmentează, energia se rupe.
Regulile nu sunt acolo pentru a limita copilul. Sunt acolo pentru a organiza energia.
Un copil nu se simte mai liber într-un spațiu fără limite. De multe ori se simte mai nesigur, pentru că, atunci când nimeni nu stabilește cadrul, el trebuie să îl descopere singur. Iar asta poate fi copleșitor.
Copiii au nevoie de predictibilitate, de repere, de acele mici acorduri tăcute care spun: aici începe activitatea, aici rămânem împreună, aici ascultăm, aici participăm.
Într-un atelier, într-o clasă sau într-o sală de dans, regulile sunt ca liniile unui teren de joc. Ele nu opresc jocul, dimpotrivă, îl fac posibil. Fără ele, nu există echipă. Există doar mișcare dezorganizată.
Desigur, regulile nu trebuie să fie rigide sau absurde. Nu este vorba despre autoritate dură sau despre control excesiv, este vorba despre claritate.
Copiii înțeleg mult mai bine decât credem atunci când li se explică simplu: „Acum rămânem în activitate, dacă ai nevoie de ceva, îmi spui.”
Surprinzător pentru unii adulți, copiii chiar se liniștesc atunci când există limite clare. Pentru că știu la ce să se aștepte.
În munca mea, fie că vorbim despre ateliere, despre activități muzicale sau despre exerciții de grup, regulile sunt întotdeauna primele lucruri pe care le stabilim. Nu multe, nu complicate, dar clare.
Pentru că libertatea reală apare în interiorul unui cadru sigur. Copiii nu au nevoie de spații complet lipsite de reguli, au nevoie de spații în care regulile sunt simple, consecvente și respectate. Iar atunci când cadrul este clar, se întâmplă ceva frumos: energia nu mai fuge în toate direcțiile, se adună.
Și abia atunci apare joaca adevărată.