Prin comportamentul lor si prin modul in care raspund in anumite situatii, parintii devin arhitectii personalitatii copilului. Insa personalitatea parintelui nu este singura care isi pune amprenta asupra dezvoltarii copilului, luandu-se in calcul o serie de multi alti factori.
Comportamentul părintelui este exemplu pentru un copil. Copilul observă foarte rapid tot ce face adultul, apoi îi imită atitudinea și reacțiile emoționale: poate imita stilul de comunicare cu ușurință, modul în care părinții gestionează stresul, rezolvă conflictele și interacționează cu ceilalți.
Valorile, credințele și principiile părintelui sunt transferate copilului, care le internalizează apoi și le integrează în propriul sistem.
Modul în care părinții se atașează emoțional poate influența dezvoltarea copilului: un părinte care oferă susținere emoțională și siguranță poate contribui la dezvoltarea unui copil sigur emoțional, în timp ce un părinte neglijent sau insensibil poate contribui la dezvoltarea unui copil nesigur și anxios.
Abilitățile sociale și de comunicare influențează modul în care copilul învață să interacționeze cu alți oameni. Părinții care sunt buni comunicatori și au relații sănătoase pot ajuta la dezvoltarea abilităților sociale ale copilului. Dezvoltarea personalității începe din perioada intrauterină, fiind profund influențată de emoțiile și activitățile mamei, care modelează viitorul copilului.
In etapa prenatală fătul este extrem de receptiv la stările emoționale ale mamei, ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării sale ulterioare. O viitoare personalitate genială se poate recunoaște prin următoarele trăsături: curiozitate, perseverență,, creativitate, empatie, autonomie remarcabilă în învățare, capacitate de concentrare intensă.
Rolul comportamentului și al valorilor părintești este esențial în modelarea abilităților sociale emoționale și de comunicare ale copilului, subliniind importanța exemplului adultului în dezvoltarea sa
Iata asadar ca inca din momentul conceperii copilului, trebuie sa incepem acest proces de constructie, pas cu pas, a personalitatii lui. Si din perioada intrauterina si pana la varsta adulta, noi suntem un reper pentru copiii nostri. Noi le modelam emotiile, noi le suntem oglinda, noi ii ghidam in relatiile sociale pe care le formeaza si pe care ulterior trebuie sa le mentinem.
Mi-a ramas in minte o intamplare cu un cuplu ce si-a adus copiii la Music class. Primul copi nascut avea 5 ani si pana sa se nasca fratele lui, nu avusese deloc acces muzica acasa (nici surse audio, nici cantecele fredonate de parinti). Despre frate, care era cu 1 an si jumtate mai mic, mi s-a spus ca a avut acces mai multa vreme la muzica, si ca a fost integrat in colectivitate si activitati de grup mult mai devreme decat fratele sau. Intre cei doi frati am putut observa diferente majore, atat pe plan cognitiv, cat si pe plan socio emotional. Fratele mai mic era mult mai dezvoltat pe mai multe arii, fata de fratele mai mare, care iata, in primii ani de viata nu a fost expus la muzica, la oameni, la comunicare sau la interactiune verbala/cantata din partea parintilor.
Imi place adesea sa spun ca bebelusii sunt precum plastilina, iar rolul nostru este de a-i modela. Poate ca nu stim din prima cu ce sa incepem, de unde sa pornim, poate ca nu ne iese din start cel mai frumos proiect, insa avem posibilitatea sa ne informam, sa invatam, sa ascultam si sa modelam din ce in ce mai bine.