Când vezi o sală plină de copii care cântă, râd și se joacă, totul pare simplu, luminos și vesel.
Și chiar este, pentru ei.
Dar ceea ce rar se vede, și chiar mai rar se înțelege, este munca uriașă din culise. Munca unui educator, facilitator sau terapeut care lucrează cu copiii zi de zi este adesea încărcată de o realitate pe care puțini o cunosc sau o acceptă.
Lucrăm cu inima. Dar nu suntem de fier.
Atunci când am ales să lucrez cu copiii prin muzică, știam că va fi o provocare: emoții intense, ritmuri diferite de dezvoltare, nevoi speciale, timiditate, agitație, dependență de părinți sau anxietate.
Toate acestea vin la pachet cu fiecare copil. Și le primesc. Cu deschidere, cu blândețe, cu o strategie clară de lucru.
Ce nu știam?
Cât de greu poate fi, uneori, nu cu copiii, ci cu părinții.
În culise se poartă cele mai grele conversații.
Din păcate, trăim într-o epocă în care părinții sunt tot mai stresați, tot mai epuizați, tot mai în gardă. Și poate de aici vine și reacția lor în fața oricărei limite puse copilului: o reacție de respingere, de neîncredere, uneori chiar de furie.
Sunt părinți care nu acceptă:
- că un copil are nevoie de timp ca să se adapteze
- că uneori lipsa de atenție, agitația sau refuzul sunt normale
- că progresul real nu se vede după două ateliere, ci după luni sau ani
- că nu totul e despre „rezultate imediate”
Am fost acuzată, certată, etichetată greșit.
Am fost pusă la zid pentru că am respectat propriile reguli, pentru că nu am făcut compromisuri, pentru că am fost fermă când era nevoie.
Și nu sunt singura. După unele postări, am primit zeci de mesaje de la colegi din domeniu: educatori, terapeuți, coordonatori – care mi-au povestit experiențe dureroase: jigniri, presiuni, amenințări.
Noi nu lucrăm doar cu copilul. Lucrăm și cu rezistențele părinților.
Și poate cel mai greu nu e să gestionezi plânsul unui copil la prima despărțire, ci reacția unui părinte care:
- refuză să accepte realitatea comportamentului copilului său
- cere rezultate pe loc
- nu respectă regulile semnate
- sau îți spune că „e doar o joacă” ce faci tu
Dar nu este doar o joacă.
Este știință. Este pedagogie. Este psihologie. Este metodă. Este iubire pusă în formă clară și structurată. Este responsabilitate față de dezvoltarea unui copil. Și față de întreaga lui viață emoțională.
Dincolo de social media, unde totul pare roz și perfect, realitatea este alta.
O realitate în care:
- stau ore în șir să gândesc materiale potrivite fiecărei grupe
- reiau exerciții pentru că unii copii au nevoie de repetiție
- ma adaptez constant pentru a ține grupul conectat
- și uneori plec acasă vazand dublu, dar cu inima plină
Un mesaj pentru părinți, din inimă:
Suntem de aceeași parte. Ne dorim același lucru – binele copilului.
Noi, cei ce lucram cu copiii, avem nevoie să ne respecți munca, chiar dacă uneori nu o înțelegi complet.
Avem nevoie să ai încredere că știm ce facem.
Și, mai ales, avem nevoie să lucrăm împreună. Nu unii împotriva celorlalți.
Pentru că în spatele fiecărei ore de atelier se află un om. Un om care nu dă comenzi dintr-un manual, ci creează legături reale, cu fiecare copil.
Și uneori, luptă și cu vântul, și cu valul – doar ca să-l ajute pe copil să-și găsească echilibrul.