De multe ori, atunci când un copil nu cooperează, primul impuls al adultului este să creadă că nu vrea, că testează limitele sau că pur și simplu nu este atent. În realitate, mai ales la vârste mici, dar și în primii ani de școală, lipsa de cooperare poate apărea foarte ușor atunci când copilul nu știe ce urmează, când trecerile dintre activități sunt bruște sau când cerințele se schimbă fără suficiente repere.
Predictibilitatea îi oferă copilului un sentiment de siguranță și îl ajută să își organizeze mai bine comportamentul. Atunci când știe că după joc urmează strângerea materialelor, că înainte de o activitate există mereu același semnal, că după o perioadă de lucru vine o pauză sau că finalul unei sarcini este marcat într-un mod familiar, copilul nu mai consumă atât de multă energie încercând să înțeleagă ce se întâmplă și ce se așteaptă de la el. În acest fel, poate folosi mai mult din resursele sale pentru atenție, autocontrol și cooperare.
La copiii de 3–6 ani, predictibilitatea poate fi construită foarte ușor prin rutine simple și repetate. Nu este nevoie de explicații lungi, ci de repere clare: același cântecel de început, un anumit ritm care anunță că schimbăm activitatea, o formulă scurtă pe care o folosim înainte de strângerea jucăriilor sau un mic joc de mișcare înainte de a ne așeza. Copiii mici răspund foarte bine la aceste structuri pentru că ele îi ajută să anticipeze ce urmează fără să fie nevoie să li se explice de fiecare dată tot procesul.
La școlari, nevoia de predictibilitate nu dispare, chiar dacă se exprimă diferit. Un copil de șapte, opt sau zece ani poate înțelege mai multe reguli și poate tolera mai ușor schimbările, însă tot beneficiază enorm atunci când știe cum este structurată ora, cât durează o sarcină, ce urmează după ea și care sunt pașii pe care îi are de făcut. De multe ori, agitația, amânarea sau aparenta lipsă de interes scad atunci când activitatea are un început clar, o succesiune logică și un final ușor de anticipat.
Predictibilitatea nu înseamnă rigiditate și nici faptul că fiecare zi trebuie să arate la fel. Din contră, putem avea activități foarte creative și dinamice, dar în interiorul unei structuri pe care copilul o recunoaște. Putem schimba jocurile, materialele, muzica sau provocările, păstrând câteva repere constante care îi spun copilului: „stiu unde sunt, știu ce se întâmplă și știu ce am de făcut.”
În lucrul meu cu copiii observ foarte des cât de mult ajută aceste rutine, mai ales în momentele de tranziție. Un exercițiu scurt de ritm poate face trecerea de la agitație la concentrare, un joc de tip start-stop poate pregăti copilul pentru ascultare, iar o secvență de mișcare repetată poate deveni un semnal că urmează o activitate care cere mai mult focus. În timp, copiii nu mai au nevoie de atât de multe explicații, pentru că încep să recunoască singuri structura și să intre mai ușor în ritmul de lucru.
Pentru adult, aceste rutine au un avantaj la fel de important: reduc numărul de repetări, negocieri și corectări permanente. Atunci când copiii știu deja ce urmează, nu mai este nevoie să reconstruim regulile de la zero la fiecare întâlnire. În loc să consumăm energia grupului spunând de mai multe ori „acum facem asta”, „acum ne oprim”, „acum ne așezăm”, putem folosi semnale și ritualuri pe care copiii le recunosc și la care răspund din ce în ce mai natural.
Cooperarea nu apare doar pentru că îi cerem copilului să coopereze, ea se construiește atunci când mediul este suficient de clar, când cerințele sunt potrivite vârstei și când copilul are repere care îl ajută să își gestioneze energia și atenția. Cu cât îi este mai clar ce se întâmplă și ce urmează, cu atât îi este mai ușor să fie prezent, să participe și să răspundă cerințelor adultului.
De aceea, uneori, înainte să ne întrebăm „de ce nu cooperează?”, merită să ne întrebăm și „stie copilul ce urmează, are suficiente repere, am construit o rutină pe care să se poată baza?”
De multe ori, răspunsul la aceste întrebări poate schimba complet dinamica unei activități.