Sunt toti copiii capabili (emotional), sa iasa in fata, sa spuna poezia/cantecelul cu zambet si fara pic de greseala?
Eu cred ca nu, mai ales daca vorbim de o varsta frageda.
Cadrele didactice muncesc enorm pentru a pregati o activitate de acest gen, si incep a repeta cu 2-3 luni inainte, pentru a prezenta parintilor un moment frumos care sa creeze bucurie. La acea petrecere de 30 de minute, parintii pot vedea (sau nu), munca unui educator/invatator. Pe de alta parte, si parintii sunt mandri pana la cer cand copilul recita exemplar, si este firesc sa fie asa.
Dar ce facem cand copilul are un blocaj, nu vrea sa participe, are o zi proasta, nu a dormit, are emotii? Il amenintam, il certam, il aratam cu degetul, ii spunem ca nu mai vine Mosul?
Consider ca inca din momentul in care se incep repetitiile pentru serbare, e important sa nu se puna prea multa presiune pe copil: nici acasa, nici la clasa. Copilul trebuie sa plece la drum cu gandul ca face ceva distractiv, ca va dansa/canta alaturi de colegi, si ca parintii il vor aplauda. Stresul si presiunea din exterior il vor paraliza, si in ziua serbarii probabil se va gandi doar la: “sper sa nu gresesc”. Si cu toata teoria/pregatirea, sunt copii care la serbare, se blocheaza: au emotii, iar cand vad multimea de oameni, uita totul.
Cum reactionam in acele momente, ca parinti? Tipam, amenintam, pedepsim?
Poza de mai jos este de acum 4 ani, de la o prima serbare de Craciun a lui Nik. Stia poezia perfect acasa si chiar astepta serbarea cu entuziasm. Ei bine, cand a venit randul lui, am vazut cum se ineaca de plans. Am fugit pe mica scena, l-am imbratisat, i-am spus ca e totul in regula, suntem cu el si eu si tati, si ca nu e nici o problema daca nu poate continua. L-am luat in sala, am stat imbratisati si i-am privit pe ceilalti colegi. Alti 2 copii s-au emotionat la fel de tare si au refuzat sa recite poezioara. Parintii lor insa, au inceput sa le reproseze: “ma faci de ras! Treci ma acolo si zi poezia, ca te cearta doamna. Adio Mos Craciun, nu esti in stare sa …”.
Incepusem si eu sa plang auzind cele de mai sus, ma durea pe mine, va imaginati insa cum au primit copiii acele vorbe grele?
Opriti-va o secunda si faceti un exercitiu de imaginatie: ganditi-va ca intreaga viata ati lucrat de acasa, sau intr-un loc cu putini colegi, si deodata, sunteti pusi pe o scena, in fata a 500 de oameni. Toti ochii sunt atintiti spre voi, si trebuie sa zambiti, sa vorbiti clar, sa parcurgeti impecabil prezentarea la care ati lucrat..
Oare e usor?
Prezint evenimente si cant in fata a zeci/sute de oameni, de mai bine de 20 de ani. Ati putea crede ca imi e atat de usor sa fac asta, incat nu am nici o grija. Ei bine, nu este asa: mereu am emotii, mereu imi fac griji, mereu tremur sau am palpitatii, caci este firesc sa simt toate acestea. Si sunt adult. capabil sa gestionez sau sa controlez emotiile. Copilul de 2-3-4 ani stie? Ma indoiesc.
Am citit insa de curand un articol care are foarte mare sens, si am aflat de ce vrem perfectiune pe toate ariile in ceea ce ii priveste pe copiii nostri. Suna dur, insa e tot despre noi, da! Prin reusitele lor, noi, parintii primim laudele. Noi dam bine atunci cand copilul e olimpic, noi dam bine cand copilul de 2 ani stie literele si cifrele, noi suntem laudati cand copilul reuseste, pe cand, parintele copilului care se incurca, greseste, este aratat cu degetul.
Bucurati-va de orice tip de serbare/petrecere, traiti-o cu toate balbele si greselile, si puneti-va putin in locul copiilor vostri inainte de a pune presiune!