Intalnesc saptamanal diferite tipologii de copii: unii mai timizi - altii mai sociabili, unii introvertiti - altii extrovertitii, copii intelegatori care accepta ceea ce li se spune - copii care nu accepta ideea de regula.
Nu de putine ori, printre mesajele primite de la parinti, se numara: “e musai sa stea linistit in cadrul atelierului? Copilul meu nu prea asculta de reguli, se ridica, alearga si nu ii place sa i se spuna ce sa faca” sau “are 5 ani, stiu ca la aceasta grupa nu pot participa si eu, insa nu sta deloc fara mine, plange tare, nu sta nicaieri fara mine sau tatal sau”.
Cum prevenim toate acestea si cum ii ajutam pe copii sa se integreze mai usor in grupuri, sau sa asculte de parinti/bunici/cadre didactice?
Cea mai mare nelinişte a copilului este intr-adevar de a rămâne singur şi de a-şi pierde colacul de salvare reprezentat de prezenţa şi atenția apropiaţilor săi. În timpul primilor săi ani de viață, el îşi va exprima această teamă prin plânsete şi ţipete adesea stridente, care traduc senzația de panică pe care o simte. Crescând, va înțelege treptat că singurătatea nu este ceva mortal. Însă, la unii, această nelinişte rămâne multă vreme ascunsă lăuntric şi ei caută să evite situațiile care comportă riscuri de singurătate, de respingere, de abandon sau de trădare. Nerezolvată, această situație se poate prelungi până la vârsta adultă, prin urmare este primordial să ne ajutăm copiii să se desprindă încă de la o vârstă foarte fragedă de această sursă de anxietate.
Există o mulțime de elemente care pot determina copilul să dezvolte nelinişte şi, prin asta, chiar anxietate. N-avem decât să ne gândim la căderi nenumărate, la mustrări, la boli, la apariția dinților noi, la faptul de a întâlni persoane străine şi la atâtea altele. Toate aceste evenimente şi situaţii provoacă nelinişte copilului pentru că îl extrag din zona lui de confort, adică din obiceiurile lui, din rutina şi previzibilitatea lui. În schimb, fiecare dintre aceste momente îl ajută să se obişnuiască cu realitatea, să ia în calcul noi elemente de viaţă şi să-şi dezvolte mecanismele de adaptare.
Adesea, cand copiilor nu li se permite ceea ce vor, parintii se gasesc in 3 secunde in mijlocul unui tantrum: tipete, lovituri, tavalit pe jos.
Trebuie sa ne ajutam copiii să învețe să-şi exprime altfel insatisfactia decat prin furie, si să realizeze că asemenea crize sunt inacceptabile. Cu toate astea, unii părinți refuză să-şi audă copilul plângând, prin urmare:
- nu-l lasă niciodată singur;
- îi dau toate obiectele pe care le doreşte;
- îl transportă întotdeauna spre locurile pe care vrea să le atingă;
- încearcă să-i răspundă la toate aşteptările;
- efectuează sarcina pe care micuțul nu reuşeşte s-o realizeze;
- acceptă ca micuțul să nu se ducă la culcare, chiar dacă este foarte obosit.
Ei acţionează astfel din dragoste pentru copil, însă acesta nu învață să se descurce cu realitatea care-l înconjoară, în vreme ce aceasta este plină de frustrări potenţiale.
Atunci când micul copil dă dovadă de furie, prima intervenție constă întotdeauna în a încerca să-l
liniştim. Dacă acesta rezistă şi rămâne închis în furia lui, adultul trebuie să se coboare la nivelul lui şi să-i spună calm: „Nu, ajunge." Copilul are nevoie să înţeleagă faptul că manifestarea sa sub forma acestei crize este inacceptabilă.
Pus în fața refuzurilor şi a întârzierilor, el descoperă:
- că uneori trebuie să aştepte ca să obțină satisfacerea unei nevoi;
- că nu poate obține tot ce doreşte;
- că ceilalți au şi ei importanța lor;
- că unele suferințe sunt inevitabile;
- că nu este totul uşor;
Astfel învaţă să se descurce în mediul fizic şi uman, precum şi cu limitele pe care acesta le impune.
Dezvoltând o acceptare a regulilor inerente ale vieţii, chiar dacă ele nu-i sunt favorabile, pune bazele unei seninătăţi şi ale unui sentiment de securitate.
Iata de ce este important ca cei mici sa ia contact inca de mici cu societatea, grupuri de oameni, si treptat, cu includerea unor reguli ferme in rutina zilnica.