Am fost acolo!
Am fost si eu acea mama foarte panicata, care era de parere ca fiul ei respira doar in prezenta ei, ca nu se va acomoda nicaieri, niciodata, si iata ca la ceva ani distanta, odata cu experienta si cu povestile auzite de la parintii cu care lucrez, realizez ca mare parte din neincrederea copilului meu era de fapt proiectata de mine catre el.
Am trecut prin etape extrem de grele pe la varsta de 2-3 ani a copilului meu, cand orice incercare de acomodare la gradinita era un esec, cand in parc sau la locuri de joaca mergea doar de mana cu mine, cand nu se distanta nici 1 m de mine, cand nu socializa prea mult si doar eu eram centrul universului lui.
Mare bucurie in sufletul unei mame sa simta acest lucru, insa mai departe ce facem cu integrarea in colectivitate, cu dezvoltarea socio emotionala, cu adaptabilitatea la mai multe medii?
Si iata ca privesc acum in urma si da, eram super protectiva si de cum ajungeam intr-un loc nou, in loc de "buna ziua", spuneam: "el e mai timid, el e fricos, el sta langa mine, el nu prea participa" ... nici macar nu ii dadeam sansa sau nu transmiteam incredere, ci din start proiectam asupra lui ca mai bine sta langa mine. Si a stagnat ceva vreme, pana cand, dupa citirea a mai multe carti mi s-a aprins un beculet si mi-am dat seama ca nu am un copil timid, fricos, dependent, ci ca mie imi e teama sa ii suflu in aripi. Si odata cu acomodarea la ultima gradinita (Casuta cu ghidusii), la care a si stat 2 ani si jumatate, pana la inceperea scolii, copilul meu "timid" a devenit un copil independent si sigur pe el.
Ce am mai facut diferit?
Am avut incredere in educatorii lui, unui dintre ei la acel moment fiind chiar Alexandra Dascal, managerul gradinitei mai sus mentionate. Nu ma simteam confortabil cand imi propunea sa il las cu mainile in noroi sau cand il punea sa escaladeze diverse elemente din curtea gradinitei - ii spuneam tot timpul: "fii serioasa, Nik nici nu va atinge pamantul/noroiul, Nik sigur nu va sari peste cauciucurile din curte". Ba chiar asteptam mesaje de la ea in care sa imi spuna: "asa e, Nik nu a dorit sa participe la joaca noastra cu noroi". Ce sa vezi? Primeam fotografii in care il vedeam pe Nik cum se joaca cu ramele si picteaza cu noroi, cum sarea in balti si era murdar pana la gat, cum facea intrecere tip Survivor in spatiile special amenajate.
Si poc, alt beculet ... deci copilul meu poate face orice, eu eram cea care ii bloca ideea/dorinta, din temerile mele. Si tot ce proiectam spre el, se adeverea. Asa ca atunci am decis ca orice ar fi, in viata aceasta voi face echipa cu educatorul si invatatorul, care vad si analizeaza copilul din alt unghi, nu doar emotional si precaut, cum o fac eu ca mama.
Chiar si acum, dupa 2 ani de scoala, ca deja trece clasa a 2-a, aud si ascult ce imi spune invatatoarea lui Rozalia, de la Liceul Romano Finlandez, si nu ezit niciodata sa pun in aplicare sfaturile ei. De ce? Pentru ca ea il vede in alt mediu, ea vede cum se comporta in relatia cu colegii, cu doamnele de la receptie, cu ceilalti profesori. Eu nu mai sunt in spatele lui sa vad ce face la orice pas si nici nu are un microfon lipit de ghiozdan, asa ca primesc cu recunostinta sfaturile invatatoarei si impreuna cu tatal lui, aplicam ce e de aplicat. Si din pacate, inca sunt parinti a caror abordare este: "Cine esti tu sa imi spui ce sa fac? Eu stiu ce e mai bine pentru copilul meu ...". Ei bine, nu e chiar asa.
Si vad asta si de 4 ani incoa', de cand tin atelierele muzicale. Multe dintre mesajele pe care le primesc, suna cam asa: "copilul meu va plange, nu va sta locului, nu cred ca ii va placea, e retras, e introvert, sa nu il bagi prea mult in seama, e mai temator, nu prea are incredere, sigur vom parasi sala dupa 10 minute ...".
In multe cazuri, frazele de mai sus s-au adeverit, insa vazand si copilul in activitate, simteam mereu ca ceea ce el face/simte, este de fapt proiectia mamei asupra lui. Copilul simtea sa vina spre mine cu un instrument, mama insa il lua de mana si ii spunea repetitiv "vine si mami, te ajuta mami".
Daca am fi putin mai increzatori ca parinti, copilului ii va fi mai usor sa se desprinda, insa daca ne setam din start ca sigur invatatoarea ascunde ceva, sigur educatoarea tipa, sigur e nasol la gradi, sigur se intampla ceva rau, sigur va plange, sigur se va imbolnavi, sigur nu se va adapta, SIGUR ca asa va fi.
Las aceste randuri aici nu in calitate de specialist, ci intai de toate in calitate de mama care a testat situatiile mentionate Si da, in al doilea rand in calitate de educator muzical in care multe mame a avut incredere, si care au vazut ca munca noastra comuna a dat roade pe foarte multe planuri: acomodare usoara, dezvoltare socio emotionala, incredere in sine si dezvoltarea altor abilitati necesare copilului pentru independenta.
Sfat oferit cu inima: AVETI INCREDERE IN COPIII VOSTRI, si luati ca atare oamenii si situatiile din fiecare etapa (bebelusie, gradinita, scoala). Veti gasi cu siguranta oamenii si institutiile potrivite voua, insa nu veti gasi PERFECTIUNE, asa ca trebuie sa invatam sa ne adaptam, si acelasi lucru trebuie sa ii invatam si pe copiii nostri. Altfel, cand vor creste, se vor lovi de o serie de dezamagiri, vor fi frustrati si tristi, pentru ca au fost invatati de mici ca totul e perfect, ca "mami si tati au batut mereu cu pumnul in masa pentru a-mi fi mie bine".
Doamne ajuta sa nu fie cazul sa intampinam dezastre, situatii grave care necesita interventii, insa ne-am usura mult viata de parinti, daca nu am lua in seama chiar toate lucrurile nesemnificative aparute zi de zi.