Săptămâna trecută am avut bucuria să fiu invitată la Pitești, în cadrul cercului pedagogic nr.3, unde am lucrat alături de aproximativ 60 de învățători.
M-am dus cu emoție, așa cum fac de fiecare dată când intru într-o sală nouă. Chiar și după ani de activitate, după sute de ateliere și workshop-uri, există mereu acel moment în care ma întreb cum va fi primit mesajul meu: dacă va rezona, dacă va avea sens pentru oamenii din fața mea.
Incă din primele minute am simțit că va fi o întâlnire specială: fix asa se intampla si la nuntile la care cant, iau din primele secunde vibe-ul oamenilor.
Am văzut zâmbete, am văzut curiozitate, am văzut oameni care nu au venit doar pentru că era o activitate în calendar, ci pentru că își doreau să descopere, să înțeleagă și să experimenteze. Ba chiar unii dintre ei mi-au spus: "cand am vazut ca tu esti invitata, am dat de veste si altor colege".
Pe parcursul activităților, am citit pe fețele lor exact ceea ce îmi place cel mai mult să văd într-o sală: bucurie. Si nu bucuria aceea superficială, de moment, ci bucuria adultului care își dă voie să se joace, să experimenteze și să învețe altfel, bucuria celui care descoperă că poate privi educația dintr-un unghi diferit.
Pentru câteva ore, nu am mai fost într-o sală cu 60 de cadre didactice. Am fost într-un spațiu în care oamenii au intrat în ritm, au colaborat, au râs, au reflectat și au trăit experiența exact așa cum îmi doresc să o trăiască și copiii cu care lucrează.
Iar la final s-a întâmplat ceva care m-a bucurat enorm: din discuții diferite in timpul dedicat networking-ului, a început să apară aceeași idee, spusă în forme diferite, dar cu același sens - „Avem nevoie de ceva nou în educație.”
Nu pentru că ceea ce există este greșit, nu pentru că trebuie să aruncăm tot ce am construit până acum. Ci pentru că generațiile de copii se schimbă, nevoile lor se schimbă, modul în care învață, se conectează și procesează informația se schimbă. Iar noi, adulții, avem responsabilitatea să ne adaptăm.
Cred că una dintre cele mai mari provocări ale educației moderne nu este lipsa informației. Avem acces la mai multe resurse ca niciodată, iar provocarea este să găsim modalități prin care copilul să rămână prezent, implicat și conectat.
Aici intervine, pentru mine, ritmul: nu ca disciplină muzicală, nu ca performanță artistică, ci ca instrument educațional. Ca modalitate de a organiza energia unui grup, de a crea atenție, de a construi participare și de a transforma învățarea într-o experiență vie.
În activitățile NEURORITMIC®, vorbesc des despre faptul că un copil nu învață doar cu mintea, invață cu tot corpul. Și exact acest lucru l-am simțit și la Pitești. Am văzut profesioniști care înțeleg că educația nu înseamnă doar conținut, inseamnă și stare, inseamnă și conectare, inseamnă și capacitatea de a crea un mediu în care copilul să poată învăța.
Poate că acesta a fost cel mai valoros lucru cu care am plecat de acolo: sentimentul că nu sunt singură în această convingere. Că există tot mai mulți educatori și învățători care își doresc să aducă în clasă mai multă implicare, mai multă mișcare, mai mult ritm și mai mult sens.
Iar atunci când 60 de oameni îți transmit, într-o formă sau alta, că simt nevoia unei schimbări, începi să înțelegi că nu mai vorbim despre o idee izolată, vorbim despre o direcție.
Iar eu sunt recunoscătoare că pot contribui, măcar puțin, la această schimbare.
Cu ritm, cu joacă, cu experiențe trăite, si cu încrederea că educația poate fi, în același timp, și serioasă, și plină de bucurie.