Prin clasa a doua, o colegă din școala generală, care mă știa de la toate serbările școlii, îmi spune să merg cu ea la Palatul Copiilor, să mă asculte profesoara din corul căruia făcea parte: MELORITM.
Mi se părea prea mult pentru mine, îmi era teamă, credeam că doar anumiți copii ajung acolo, nu și eu ... care nu mă făceam remarcată cu ceva inedit. Mai ales faptul că știam despre colega în cauză că apare la TV, că are concerte, că pleacă din țară ... în mintea mea rula continuu fraza:”nu e de mine!”.
Dar m-a convins.
Astfel că în sâmbăta următoare am însoțit-o. Am intrat în sală, 30 de copii făceau vocalize la unison, privind fără a clipi la profesoară. După ce s-a terminat cu vocalizele, profesoara spune:”Știu că avem doi posibili noi colegi, îi ascultăm împreună?”
Pfoaiiii, really?
În fața tuturor?
Credeam că mă ascultă separat, undeva.
Dar ... GO Geanina!
Am început să cânt “La oglindă”. Dacă la primul vers auzeam șușoteli și foșnete, ei bine, la strofa a doua îmi auzeam doar respirația. Ochii profesoarei sclipeau și nu se mutau deloc de pe mine. La final, a spus doar atât;”Ei bine copii ... ce părere aveți?”. Toți erau în picioare și aplaudau cu putere. Tare mândră am fost! Nu mai aveam răbdare să ajung acasă să povestesc!
Am continuat să merg la Palatul Copiilor conform programului. Mi-a fost greu la început, căci toți copiii știau repertoriul pe dinafară. În timp ce repetau, eram atentă să învăț și piesa, să îmi notez și versurile. Uneori, în pauza de masă, îi rugam pe colegi să îmi dicteze ce nu apucam să rețin.
Vă dați seama că nu mă putea lua la spectacole/concerte, dacă nu știam ce să cânt. Dar m-am ambiționat și în scurt timp eram la zi cu tot, inclusiv cu pașii pieselor care aveau coregrafie.
Cât despre primul spectacol? Nu mai știu unde a fost, dar cu siguranță a fost magnific! Emoții noi, trăiti noi, bucurie și mândrie. De multe ori aveam spectacole la care ne întâlneam cu vedete, sau aveam piese în colaborare cu diverse vedete: mai că îmi venea să mă ciupesc când mă vedeam lângă Victor Socaciu, sau Anca Țurcașiu sau Mihai Constantinescu.
Uneori se stătea la studio sau repetiții și 5-6 ore, dar niciodată nu mă plângeam de foame sau oboseală: rezultatul final conta cel mai mult!
Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci, și scriu acest articol cu lacrimi de bucurie. Încă țin legătura cu profesoara noastră dragă și cu o parte dintre colegi.
Pot spune că am fost norocoasă și binecuvântată să am parte de acei ani minunați.
Dragii copii, credeți in voi și urmați-vă visul!