De-a lungul anilor am lucrat cu foarte mulți copii mici și cred că una dintre cele mai importante discuții pe care ar trebui să le avem înainte de prima activitate nu este despre ce va învăța copilul, ci despre ce este realist să așteptăm de la el la această vârstă.
Uneori părintele intră într-o sală de activități cu un copil de un an și jumătate sau doi ani și, fără să își dea seama, vine și cu un mic scenariu în minte: copilul va sta frumos, va urmări adultul, va face ceea ce fac ceilalți, va participa la toate jocurile, va bate din palme când trebuie și, ideal, va demonstra că a înțeles și că i-a plăcut. Iar dacă în primele zece minute copilul preferă să studieze caloriferul, să se plimbe prin încăpere sau să privească activitatea de la distanță, apare întrebarea: „Oare este prea mic? Oare nu îi place? Oare nu este pentru el?”
De cele mai multe ori, răspunsul este mult mai simplu: are între 1 și 3 ani.
La această vârstă, participarea nu arată întotdeauna așa cum ne imaginăm noi
Un copil foarte mic nu intră într-o activitate de grup cu aceeași disponibilitate cu care intră un copil de cinci sau șase ani. Pentru el, sala este nouă, adultul este nou, copiii sunt noi, sunetele sunt noi, obiectele sunt noi, iar înainte să participe poate avea nevoie pur și simplu să observe.
Unii copii intră și se implică imediat, alții au nevoie de câteva întâlniri pentru a se simți confortabil, iar unii pot petrece o bună parte din prima ședință privind ceea ce se întâmplă. Toate aceste variante pot fi firești.
De aceea, la grupele mici, încerc să le spun părinților să nu măsoare valoarea unei activități exclusiv prin ceea ce copilul execută pe loc. Faptul că nu a bătut din palme exact când am bătut noi nu înseamnă că nu a urmărit, faptul că nu a imitat mișcarea nu înseamnă că nu a observat-o. Uneori, părinții îmi povestesc că acasă, la câteva ore sau chiar câteva zile după atelier, copilul reproduce un gest, un ritm sau o mișcare pe care în sală părea că nici măcar nu o bagă în seamă.
La vârsta aceasta, observarea este și ea o formă de participare.
Nu ne așteptăm la 45 de minute de concentrare
Mi se pare important să spun și lucrul acesta, pentru că uneori avem așteptări foarte mari de la niște oameni care au venit pe lume de doi ani. 😄
Atenția copilului mic este fluctuantă: poate fi fascinat câteva minute de un instrument, apoi atenția lui poate pleca spre altceva, după care poate reveni, poate participa cu entuziasm la un joc și să nu fie deloc interesat de următorul, poate avea într-o săptămână o ședință extraordinară, iar săptămâna următoare să fie obosit, să nu aibă chef sau să vrea mai mult în brațele părintelui.
Activitatea de grup la această vârstă nu ar trebui să fie un test pe care copilul trebuie să îl treacă și nici o demonstrație pentru adult că „se descurcă”. Este o experiență prin care, treptat, copilul se familiarizează cu un cadru, cu o rutină, cu muzica, mișcarea, ceilalți copii și cu ideea de a participa împreună.
Părintele nu este spectator
La grupa de 1–3 ani, daca parintele este prezent, prezența luiare un rol foarte important, iar eu nu îl văd ca pe omul care stă pe margine și încearcă să convingă copilul să execute ceea ce îi cer eu.
Dimpotrivă, părintele participă.
Dacă batem din palme, bate și el, dacă ne mișcăm, se mișcă, dacă folosim un instrument, intră în joc. Copilul mic învață enorm prin observație și imitație, iar atunci când vede adultul lui de referință implicat, relaxat și disponibil, primește un model mult mai valoros decât zece îndemnuri de tipul „Hai, fă și tu! Uite ceilalți copii cum fac!”.
De altfel, comparația este unul dintre lucrurile pe care aș încerca să le lăsăm la ușa sălii. Copilul de lângă noi poate avea aceeași vârstă și să reacționeze complet diferit. Unul vorbește mai mult, altul este mai îndrăzneț, unul imită imediat, altul are nevoie să observe de zece ori înainte să încerce. La 1–3 ani există diferențe foarte mari de dezvoltare chiar și între copii apropiați ca vârstă, iar scopul unei activități nu este să stabilim cine „se descurcă mai bine”.
Nici nu trebuie să transformăm libertatea în lipsa oricăror limite
Pe de altă parte, faptul că vorbim despre copii foarte mici și despre așteptări adaptate vârstei nu înseamnă că într-o activitate de grup fiecare poate face absolut orice.
Și aceasta este o parte a experienței.
Încet, cu răbdare și cu ajutorul părintelui, copilul începe să descopere că există și alți copii, că unele materiale se folosesc împreună, că instrumentul nu se smulge din mâna altuia, că nu lovim și că există momente în care strângem ceea ce am folosit sau trecem la o altă activitate.
Nu mă aștept ca un copil de doi ani să gestioneze toate aceste lucruri singur și impecabil, tocmai de aceea părintele este acolo. Dar nici nu cred că îl ajutăm dacă spunem, pentru orice comportament, „este mic, nu are ce să înțeleagă”. Limitele se învață tot treptat, în contexte potrivite vârstei și prin foarte multă repetare.
Atunci, ce ar trebui să așteptăm?
Poate că, în loc să plecăm de la prima ședință întrebându-ne „câte lucruri a făcut?”, ar fi mai util să privim procesul în timp. Dacă începe să recunoască spațiul, să intre mai relaxat, să fie curios, să observe ceilalți copii, să anticipeze anumite momente, să imite treptat, să reacționeze la muzică, să accepte mai ușor o tranziție sau să rămână puțin mai mult într-un joc, toate acestea sunt lucruri importante.
Uneori progresul la această vârstă este foarte vizibil, alteori este mic și apare într-un gest pe care poate nici nu l-am fi considerat important.
Și tocmai de aceea cred că o singură întâlnire nu ne spune întotdeauna povestea unui copil.
Prima ședință este, de multe ori, despre cunoaștere. A doua poate fi despre recunoașterea spațiului. După câteva întâlniri, copilul începe să înțeleagă rutina și să anticipeze ceea ce urmează, iar atunci când se simte în siguranță și mediul începe să îi fie familiar, putem vedea uneori un copil foarte diferit de cel care a intrat prima dată pe ușă.
La 1–3 ani nu căutăm performanță, construim experiențe.
În atelierele mele NEURORITMIC® pentru această vârstă, muzica, ritmul, mișcarea și jocul sunt mijloace prin care copilul experimentează, observă, imită, se mișcă, interacționează și începe să descopere cum este să facă parte dintr-un grup, alături de părintele lui.
Nu urmăresc să cânte „corect”, să execute impecabil sau să țină pasul cu ceilalți și cu atât mai puțin să demonstreze ceva la finalul unei ședințe.
Părinților le-aș spune să vină cu aceeași curiozitate cu care vin copiii: să le dea timp, să participe alături de ei și să nu transforme fiecare activitate într-o verificare a dezvoltării sau într-o comparație cu copilul de lângă.
Cel mai bun lucru pe care îl putem face noi este să îi oferim un context bun, să fim lângă el și să îi permitem să îl descopere în propriul ritm.