Cand ati trait ultima oara un sentiment de fericire suprema, care sa va faca sa lacrimati? Eu am multe motive de bucurie si fericire, si incerc sa fiu recunoscatoare pentru toate lucrurile frumoase din viata mea, insa bucurie asa mare precum in ziua de 20 august 2023, jur ca nu am mai trait de mult.
Am propus parintilor copiilor cu care lucrez, sa tin un atelier muzical in aer liber, sa cantam si sa ne distram de la mic la mare. Parea ca sunt interesati, insa foarte multi aveau semne de intrebare, cu atat mai mult cu cat multi dintre ei aveau vacante programate.
Faptul ca si locatia aleasa nu era chiar centrala, ci la 20 km de Bucuresti, deasemenea m-a facut sa am ceva dubii cu privire la numarul de persoane prezente.
Insa mi-am zis: "ce o fi, o fi ... astept cu bucurie persoanele interesate". In noapte precedenta, 19 spre 20 august, cantasem la un eveniment, si ajunsesem acasa la 4.00, in conditiile in care atelierul muzical era programat la 10 dimineata (cat sa nu murim de cald si sa poata dormi de pranz copiii mai mici).
Ei bine, cu 3 ore de somn, cu gandul ca vin macar 5 familii, am urcat in masina cu boxe, materiale, recuzita si am ajuns prima la locatie. Au inceput sa apara unul cate unul, si fara sa imi dau seama, m-am trezit cu o mare de oameni in jurul meu: copii, mamici, tatici, fratiorii mai mici sau mai mari. Ne-am chinuit sa gasim un loc umbrit pentru toti cei prezenti, aproape 30 de familii adica (si nu sunt toti in fotografie).
Pe toata perioada atelierului am purtat ochelari de soare, insa nu de putine ori am avut ochii plini de lacrimi. Eram obosita, ragusita, nedormita, curgeau apele pe mine de cald, insa nici o secunda nu m-am oprit din a zambi si din a arunca o privire calduroasa catre fiecare membru.
Ne nastem toti la fel, insa evenimentele din copilarie, din viata, ne fac sa fim neincrezatori, sa avem credinte limitative si sa ne spunem ca nu suntem in stare. Multi ani am fost si eu in zona aceea, si inca nu am iesit de tot, tocmai de aceea am fost atat de impresionata de ceea ce s-a intamplat acolo.
Toti acei parinti minunati au ales ca in acea zi caniculara sa conduca o ora, sa stea in soare si sa se bucure cu si pentru copiii lor, la un atelier muzical coordonat de mine.
Deci, nu exista limite, nu exista bariere, acestea sunt doar in mintea noastra!
Putem orice ne propunem, daca suntem implicati cu sufletul si aratam ca facem cu inima ceea ce facem.
Va multumesc!
La jumatatea lunii august a acestui an, am decis sa participam la o tabara de familie, organizata la Pastel Chalet (retineti acest nume - musai sa ajungeti acolo). Am fost primiti cu bucurie si ghidati pe toata perioada taberei, de o echipa extraordinara.
Ei bine, in mintea mea a ramas intiparit un membru al echipei/colaborator: ghidul nostru - Sebastian, sau omul poveste, cum imi place mie sa ii spun.
Cred ca sunt ani de zile de cand nu am mai ramas cu gura cascata ascultand un om care vorbeste cu inima: acest om extraordinar a stiut sa bucure 30 de adulti + copiii, atat cu drumul in sine, cat si cu glumele si ivataturile sale.
Stiti bine ca eu merg pe principiul: “omul sfinteste locul”. Ei bine, Sebastian a “sfintit” toate cararile parcurse, si a facut sa nu resimtim greul din orele petrecute pe zone abrupte. Cu glumele la purtator si cu carisma necesara, ne-a facut sa simtim ca escaladam munti de o viata. (de unde ... gafaiam toti intr-un mare hal).
Mi se pare extrem de util ca o persoana care te insoteste intr-o drumetie, sa aiba intai de toate pregatire psihologica, sa stie sa se adapteze la toate situatiile, sa poata calma un copil/adult care se sperie, oboseste, sau doreste sa se intoarca din drum. Ganditi-va cum timp de 4 ore, vreo 17 copii cu varste cuprinse intre 4-9 ani l-au intrebat continuu "cat mai avem?". Sa nu mai spun ca si noi parintii il mai bazaiam din cand in cand - la ce conditie fizica avem.
Am ascultat atent invataturile lui atat despre fauna/vegetatia padurilor, cat si toate sfaturile foarte utile despre cum sa ne echipam cand mergem intr-o drumetie, cum sa urmam un traseu de munte, la cine apelam daca ne ratacim, cum facem sa fim salvati, ce avem voie sa bem/mancam si ce nu samd. Fiecare exemplu sau poveste de supravietuire veneau insotite de o poveste reala, expusa intr-un mod super funny - parca platisem si un bilet la stand up comedy.
Sebastian are un stil de parenting poate putin diferit de al multora dintre noi, insa deja am luat notite din ce ne-a povestit. Noi, parintii "de oras", suntem MEGA-HIPER protectivi, si adesea nu ii ajutam deloc pe copiii nostri cu aceasta exagerare. Pentru Sebastian primeaza educatia copiilor (are 3 - frumosi tare), si atata timp cat are pe masa painea cea de toate zilele, iar familia este bine, STRESUL este inexistent. Copiii au nevoie de educatie si experiente - restul ... le aranjeaza cel de sus.
Unul dintre baietii sai, un frumusel de numa' 5 ani, alerga inaintea noastra in drumetie cu o veselie pe care nu o vedeam pe fetele niciunuia dintre copiii prezenti in tabara. Sincer, apropo de protectia exagerata, mie imi statea inima vazandu-l cum sare de colo-colo pe parti abrupte, insa echilibrul si lejeritatea cu care el a parcurs drumetia, ne-a demonstrat ca acesta este stilul lui, ca se simte in elementul lui. Asta se datoreaza increderii transmise de parintii sai si faptului ca nu i s-a spus mereu: "aoleu, ai grija, e periculos, vezi sa nu cazi, sunt microbi, nu atinge, nu baga in gura ...".
Cate lectii de viata ne-a oferit acest om in doar 2 zile petrecute impreuna! Am invatat despre curaj, despre simplitate, despre faptul ca e minunat sa fii inconjurat de oameni, si mai presus de toate, despre OMENIE. Trebuie sa ne mai luam 2 ore de “terapie verbala” cu el.
Sebastian ne-a reamintit un lucru pe care il stiu de cativa ani: "banii multi nu ne ajuta - facem bani multi pe care ulterior ii dam pe medici si spitale, si uneori, nici macar banii nu ne mai fac bine".
Cat curaj sta in omul asta … sper ca s-a lipit si de mine ceva, ca am stat 2 zile in preajma sa.
Inconjurati-va de oameni valorosi si veti vedea ce stare de bine va cuprinde.
Daca sunteti pasionati de drumetii, insa nu stiti incotro sa o luati, apelati la Sebastian, caci va poate fi ghid pentru o zi - il gasiti pe instagram cu numele Sebastian Mastahac
Ceea ce ii sfatuiesc pe parintii copiilor cu care lucrez, nu aplic MAI DELOC la mine
Vreau sa va enumar cateva fraze pe care le aud eu saptamanal de la parintii copiilor cu care lucrez:
- Nu sta fara mine
- Nu cred ca va intra
- Stam 5 minute sa vada cum e
- Nu are rabdare
- Nu stie sa respecte reguli
- E emotiv/a tare
- Nu va vorbi cu tine
- E selectiv/ă
- Nu ii place sa insisti
- Nu prea mergem de 2 x in acelasi loc, se plictiseste
Raspunsul meu pentru toate cele de mai sus: ai rabdare, nu te grabi sa proiectezi ceea ce simti/gandesti tu (si adesea am dreptate).
Si sa va dau exemplu si o poveste personala, care a avut loc de curand. Fiul meu a inceput sa mearga la inot. Cate dintre frazele de mai sus credeti am bifat in discutia cu profesorul? Cam jumatate.
Insa dupa prima sedinta, vazand ca am gandit si procedat eronat, am spus “piua”. Am realizat ca trebuie sa am incredere in copil si in profesor, eu sunt doar sofer in toata povestea. Am constientizat ca trebuie sa procedez asa cum ii sfatuiesc pe toti parintii copiilor cu care lucrez. Si culmea, a functionat! Fiul meu e deja la a sasea sedinta de inot, si pas cu pas, face progrese. Nu il grabesc, nu il presez, nu il judec. Are ritmul sau, nu caut performanta sau reusita dupa doar 2 luni de antrenament. Important este ca merge cu bucurie, curiozitate si ca a creat o legatura frumoasa cu antrenorul.
Copilul e increzator, bucuros, curios, deja are super chimie cu proful. Deci … imi propun si va propun sa nu mai proiectam in copii temerile si neincrederile noastre.
Are sens?
Uneori, poate simți ca momentele iubitoare, importante (cum ar fi o conversatie semniticativa despre compasiune sau caracter) sunt separate de provocările parentale (cum ar fi lupta cu temele sau altà siuație de criza). Dar ele nu sunt deloc separate. Cand copilul tau este neascultator și iti răspunde, când ti se cere să vii la o intalnire cu directorul şcolii, cand găseşti mazgaleli cu creionul peste tot pe perete, acestea sunt momente de supravietuire, nu e nicio îndoiala în privința asta.
Dar în acelaşi timp, ele sunt oportunitati, chiar daruri, pentru că un moment de supravietuire este, de asemenea, un moment de înflorire, cand are loc munca importanta a unui părinte.
De exemplu, gândeşte-te la o situație peste care, de multe oni incerci să treci: poate când copiiì se luptă între ei pentru a treia oară în decurs de trei minute (nu e prea greu de îmaginat, nu-i aşa?). In loc så întrerupi lupta și sa-i trimiti în camere diferite, poți folosi cearta ca pe o oportunitate de educație: vorbeşte-le despre ascultarea reflectivă șì luarea în considerare a punctului de vedere al celuilalt, despre comunicarea clară și respectuoasă a dorințelor propriì, despre compromis, sacrifciu, negociere și iertare.
Ştiu: pare greu de imaginat în fierbințeala momentului. Dar când înțelegi puțìn despre nevoile emoționale și stările mentale ale copilor, poți să creezi acest tip de rezultat pozitiv chiar şi în lipsa forțelor de menținere a păcii de la Națiunile Unite.
Nu e nimìc rau dacă-i separi pe copii atunci cànd se luptā. Este o tehnică de supraviețuire bună și, în anumite situații, poate fi cea mai bună soluție. Dar de multe ori putem face mai mult decât så punem capāt conflictului și zgomotului.
Pe măsură ce copiii se dezvoltă, creierul lor “oglindeşte" creierul părinților. Cu alte cuvinte, propria creştere și dezvoltare a părintelui, sau lipsa acesteia, are un impact asupra creierului copilului. Pe măsură ce părinții devin mai conştienți și mai sănătoşi din punct de vedere emoțional, copiii lor culeg recompensele și se îndreaptă și ei spre sănătate. Asta înseamnă că integrarea şi cultivarea propriului creier este unul dintre darurile cele mai pline de iubire şi de generozitate pe care le poți oferi copilor.
Oferindu-le copiilor experiente repetate care le dezvolta intregul creier, te vei confrunta cu din ce in ce mai putine crize de familie.
Acestea sunt cateva fragmente din cartea “Creierul copilului tau” – de dr. Siegel Daniel & dr. Tina Payne Bryson, fragmente care mi-au atras atentia si care mi-au ramas intiparite in minte.
Sper sa va fie de folos si voua, si sa va luati din acest text cee ace aveti nevoie.
Saptamanal aud de la copii:
eu nu pot
nu cred că imi iese
este greu
nu vreau sa incerc
daca rade “x” de mine?
sigur nu voi reusi
eu nu fac azi acest exercitiu
Aud aceste replici de la copii de peste 3 ani, atat in gradinita, cat si la sala mea de muzica.
Si mereu intervin si ii intreb:
- “Pai de ce spui asta, sau ce te face sa crezi asta”?
- “Pai … nu stiu, dar sigur nu imi iese!”
O tin pe a lor, fara argumente.
Este evident ca exista si la copii lipsa increderii, teama de esec, de ce vor spune ceilalti copii …
Rolul nostru ca parinti, educatori, formatori, indrumatori, este sa le insuflam incredere, sa ii incurajam, insa sa fim sinceri totodata, mai exact sa le spunem ca e nevoie de munca, sa le spunem ca este foarte probabil sa nu le iasa din prima, si ca este ok sa nu se descurce uneori.
Am citit ceva foarte interesant saptamana trecuta, si chiar mi-am propus sa folosesc si sa integrez cat de des pot acest exemplu: mai exact, sa nu mai folosim cuvantul/expresia "daca" - "daca voi lua examenul".... Ci sa folosim "cand"- "cand voi lua examenul".
Se pare ca prin verbalizarea cuvantului "daca", lansam in univers neincrederea in noi, mai exact e posbil sa luam sau e posibil sa nu luama examenul, de aceea, daca folosim expresia "cand voi lua examenul", universul percepe altfel dorinta si increderea in noi.
Neincrederea si teama ne blocheaza, fie ca suntem adulti, fie ca suntem copii, insa chiar si noi, adultii, suntem blocati in aceasta gandire, pentru ca am fost crescuti cu astfel de replici: "e greu, nu vei reusi, sa nu ma faci de ras, sigur colegii tai sunt mai buni, nu mai visa cu ochii deschisi, nu e de nasul tau, multumeste-te cu ce ai, o sa ajungi la coada vacii samd".
Mereu sunt langa elevii mei cu toata inima, ma asez la nivelul lor si le spun ca vor reusi si vom reusi, ca invatam impreuna, ca si eu am momente cand ma simt emotionata si stangace, si ca e normal sa gresim.
Pe copiii mai mari ii intreb:
- “Sincer, de ce vii la mine?”
-“Aaaa, vin sa invat!”
Exact, acesta este raspunsul. Vin la mine sa invete, daca stiau, nu mai veneau. Copiii au nevoie de incurajari, doar asa pot trece peste neincredere si temeri.
Fiul meu spune foarte des "nu pot", inclusiv la lucruri banale. I-am explicat ca nu exista "nu pot". El, foarte inteligent raspuns mi-a dat: de ce exista aceasta exprimare in limba romana, daca eu ii spun ca nu e ok sa spunem "nu exista nu pot?".
Fix asa este, ar trebui sa nu mai avem in vocabular aceasta exprimare, sa ne focusam pe ceea ce ne dorim, sa muncim, sa perseveram, si sa ne spunem mereu "pot, voi reusi, sunt capabil/a".
As vrea sa fie toate zilele roz, colorate si vesele, dar nu sunt, că doar sunt si eu un om normal …
Dar cred că cea mai grea parte a meseriei mele ca artist si chiar ca educator muzical, este sa arat si sa fac sa fie roz totul, chiar daca poate eu pe dinauntru sunt neagra.
Inca de mica am invatat de la profesorii mei, ca un artist trebuie sa isi lase problemele la usa salii de spectacol, sa isi intre in rol si sa nu uite care ii este misiunea. Greu al naibii, sincer va spun.
Fac asta si exersez de peste 20 de ani, si recunosc, imi iese … insa este un consum de energie extraordinar.
Saptamana trecuta, cu 30 minute inainte de a lucra cu cele 3 grupe de copii, am fost la un priveghi - durere, ganduri, emotii, tristete … chiar am fost pe punctul de a anula toate grupele, dar am mers mai departe. Am intrat in cimitir cu camasa neagra, insa in masina am avut haine de schimb. M-am schimbat si mi-am intrat in rol: copiii si parintii vin la mine pentru doza de bucurie, dezvoltare si conectare prin muzica.
Orice comportament, orice tip de rutina, acomodare, toleranta, sau le numim cum simtim fiecare, se exerseaza si se aplica in timp. Nu degeaba vorbesc asa des inclusiv despre acomoldarea copiilor intr-un mediu nou, cum ar fi la o activitate optionala sau la cresa/gradinita.
Imi amintesc adesea, ca pe la 10 ani, cand aveam cate o filmare, eram chemati cu 3-4 ore inainte: sa ne schimbam, sa repetam, sa ne obisnuim cu scena/luminile ... pai pana sa imi vina randul sa intru in livem eram deja obosita: pantofii imi faceau rani, rochita poate ma strangea, imi era foame, somn. Ei bine, cand paseam pe scena sa imi fac momentul, profesoara imi spunea si mie si colegilor: 4 minute zambiti si dati tot ce puteti, dupa emisiune, plangeti, descaltati-va, scapati de emotiile care va macina.
Se antreneaza acest aspect, in ani, si ma bucur ca stiu sa gestionez aceste situatii. Admir enorm actorii/artistii mari care isi joaca rolul, isi spun replica si pleaca in graba … să fie ei cu ei, sa sufere si sa se descarce.
Succesul se atinge prin parcurgerea a multi ani de munca, de esecuri, de usi inchise, de nopti nedormite.
In ultima perioada am auzit si am trait niste situatii care m-au blocat putin, astfel ca am meditat putin … Uneori, aud parinti nemultumiti de evolutia copilului, dupa 2-4-6 sedinte de “ceva (inot, muzica, karate, engleza etc). Pun astfel presiune si pe copil, si pe profesor care poate se simte prost ca nu e copilul la nivelul “x”. “Dar copilu’ ala cum de vorbeste fluent germana?” Pai … face asta de 2 ani, fiul tau de doar 2 luni.
In ceea ce priveste o afacere, la fel aud lume care doar se plange: “aaaa, nu merge domne’! Am deschis businessul de 6 luni, varza!”. Pai ai site, ai retele social media, apari frecvent in comunitati, ai un minim continut pentru publicul tau, ai o recenzie/doua, ai fotografii relevante samd?. “Eiiii site …., nu am - e scump. Nu imi place mie sa stau prea mult pe grupuri”.
Vrem adesea rezultate peste noapte!
Sa stiti ca trebuie sa aratam lumii ce putem, ce stim, sa ne aratam naturaletea, sa muncim, sa avem incredere, iar cei care ne retin numele (domeniul), ne vor cauta atunci cand vor avea nevoie. Sunt etape spre varful piramidei, care daca nu sunt parcurse, sunt sanse sa cazi si sa ramai jos.
Eu am inceput afacerea cu evenimente acum 15 ani: in primii ani ajungeam in niste localuri unde nici apa nu primeam. Primeam mancare adunata de la meseni, ma schimbam de tinute in masină, dadeam de inviati super naspa. A trebuit oarecum sa trec prin acea perioada, ca sa ma calesc, sa stiu sa ma port si cand e rau, si cand e bine, sa stiu sa spun nu, sa stiu ca merit, sa stiu ca am un pret, si sa triez.
Eu va sfatuiesc din inima sa fiti sinceri cu voi, si sa aveti asteptari realiste si atunci cand sunteti prestatori, si atunci cand sunteti beneficiari.
Cred că in ultimii 6 ani, am plans mai mult pentru clientii mei, decat pentru situatii reale din viata mea.
Cantecele personalizate pe care eu le scriu si le cânt pentru clientii mei, au atins niste subiecte atat de sensibile, da doar inima mea stie cat i-a crescut tesniunea.
Va scriu doar cateva spețe, sa vedeti si voi ce povesti …
am cantat pentru parinti care locuiesc departe de copii de 10-15 ani (cantec de la copii)
am cantat pentru parinti care si-au pierdut copiii (cantec de la prieteni, ca incurajare)
am cantat pentru nunta de aur a bunicilor (cantec de la nepoti)
am cantat pentru parinti care au copii surdo-muti (cantec oferit de prietenii acestor parinti - ca un mesaj de la copilul care nu vorbeste)
am cantat pentru parinti care erau foarte bolnavi (cantec oferit de copii ca si incurajare)
Acestea au fost sa zic “cel mai greu de dus”, caci eu le scriu versurile, si tot eu le cant.
A fost nevoie sa reiau o piesa si de 4 x, caci mi se inunda vocea de plans.
Insa rasplata mea vine dupa ce dau SEND.
Iar daca tu vrei sa faci o urare cuiva, scrie-mi si o facem impreuna.
Tu imi spui povestea, eu o transform in cantec!
De exemplu, indienii Mekranoti, vânăztori-culegători la origine care trảiesc în Pădurea amazoniană din Brazilia, produc zilnic muzică: femeile cântă între o oră şi douả ore dimineața și seara, iar bărbații cântă foarte devreme în fiecare zi (în jur de 4:30 dimineața), de obicei pentru două ore și adesea pentru încă aproximativ o jumătate de oră înainte de apus.
Deşi se poate ca inițial această practică să nu fi fost asociată petrecerii timpului liber, ci nevoii de vigilență în caz de atac, se poate banui cả a fost păstrată până azi întrucât cântatul reprezintä în sine, o activitate care aduce plåcere.
Culturile occidentale nu cunosc un astfel de fenomen. Deşi ascultarea muzicii este poate cel mai comun miiloc de interacțiune cu muzica, mulți produc activ muzică, învată sä cante la instrumente, fac parte din diterite ansambluri muzicale in coruri si se implică într-o varietate de activități muzicale cu caracter informal. Producem muzica impreună cu alții pentru că iubim acest domeniu, pentru ca vrem să ne dezvoltăm abilităile si să răspundem provocărilor, întâlnind oameni cu gusturi și pareri similare. Este o activitate care ne trezeşte in general plăcere, ne relaxeazả și ne oferă ocazia de a ne exprima personalitatea si de ne demonstra abilitățile muzicale. Adaugă substanță vietii, ne oferă oportunitatea de a lega prietenii, de a combate tensiunile familiale și profesionale și ne împlineşte spiritual.
Să faci parte dintr-un grup muzical generează, de asemenea, un sentiment de apartenență, încredere și cooperare. Participarea adultă constituie adesea o extensie a activității muzicale din copilărie, fie de acasă, fie de la şcoală, deşi modelul de implicare în producerea de muzică pare să se schimbe de-a lungul vieții, frecvența diminuându-se în anii de maturitate profesională și crescând la vârsta pensionării.
Evenimentele semnificative survenite în decursul vieții oferă uneori un imbold pentru reîntoarcerea la muzică.
In lumea occidentală, motivele pentru implicarea adulților in activități muzicale pot fi grupate în trei mari categorii:
• motivații personale (exprimare de sine, recreere, dezvoltare personală și folosire a timpului liber)
• motivații muzicale (iubirea pentru muzică, dorința de a intepreta pentru sine și pentru alții, de a învặța mai multe despre muzică)
• motivații sociale (să întâlneşti oameni noi, să petreci timp cu prietenii, să ai un sentiment al apartenenței) și spirituale.
In cazul în care sunteți implicat activ in producerea de muzică împreună cu alții, reflectă aceste categorii și modele de angajament experiențele dumneavoastră?
Sunt persoane care reusesc sa ne taie aripile inca de mici copii.
Uitandu-ma la “Geanina de azi”, care acorda cu lejeritate un interviu, as zice că nici nu visam acum 25 de ani ca ma voi vedea in aceasta postura.
In clasa a patra se intampla ca invatatoarea sa ii sugereze mamei mele că nu e indicat sa dau examen de clasa a 5-a pentru o clasă cu copii smart, ci mai bine să fiu repartizata aleatoriu la una din cele 2 clase unde sunt adunati copiii cu potential scazut. Am luat “de bun” sfatul invatatoarei, si da, am fost repartizata la o clasă cu copii foarte slabi la invatatura: mă plafonasem profesorii lucrau cu noi chestii foarte usoare, si mereu ma intrebau: “fetită, tu ce cauti in clasa aceasta?”.
Privesc partea buna, in clasele 5-8 am fost premianta, fiind cea mai buna din clasa cu pricina. Imi amintesc insa ca prin clasa a 6-a m-am intalnit pe holurile scolii cu fosta mea invatatoare, si mi-a spus ca ii pare rau că nu mi-a dat sansa sa evoluez in alt mediu.
Dar … atunci cand suntem opriti, atunci ne ambitionam.
Nu stiu daca mai traieste invatatoarea mea, dar i-as multumi pentru ce a stiut să faca la acea vreme, si i-as spune cu mandrie: “EU SUNT GEANINA, ma mai stiti? Eleva care canta non stop, la toate serbarile, spectacolele si prezentarile scolii.”
Poate nu sunt mereu cu cuvintele potrivite la mine, poate sunt situatii care ma depasesc in activitatea mea cu copiii, poate ca si eu gresesc uneori, insa un lucru este cert: niciodata nu i-am spus si nu ii voi spune unui copil ca nu e capabil, niciodata nu il voi umili, ba din contra, misiunea mea alaturi de parintii sai este sa il ajut sa zboare tot mai sus.
Sa privim asadar fiecare “bat in roata”, ca pe o oportunitate, sa luptam pentru ce ne dorim, sa evoluam alaturi de copiii nostri si sa ii sustinem neconditionat.