Este 1 ianuarie 2024, sunt usor adormita dupa noaptea de Revelion, insa destul de fresh cat sa pot scrie acest text.
In fiecare luna a anului trecut am tras linie si am observat atent ce a mers, ce nu a mers, ce pot imbunatati, ce trebuie reparat, la ce trebuie sa renunt, insa cred ca fiecare dintre noi facem si un bilant general la final de an.
Am avut un an bun per total, desi primele 3 luni m-au daramat destul de tare emotional, datorita unor probleme de familie. Slava Domnului insa, ca de prin luna martie, lucrurile s-au asezat si am putut sa ma focusez pe ceea ce aveam in plan.
Dupa ce am tras linie, am ajuns la o concluzie: nu mereu putem controla totul. Sunt lucruri si situatii la care nu putem schimba nimic, si cu cat ne impotrivim mai mult sortii, cu atat mai tare agaravam. Mi-a fost greu sa accept decese in familie, probleme mari de sanatate ale membrilor familiei, dar faptul ca stateam inchisa in casa si plangeam nu ajuta cu nimic.
Cred ca daca e dat sa se intample ceva, se intampla: fie bune, fie rele. Important este sa stim cum sa le primim, cum sa gestionam emotiile pozitive sau negative, si sa ne adaptam fiecarei situatii.
Pasesc in noul an cu o rezolutie la care tot lucrez de ceva vreme, insa simt ca mai am de lucru: LIMITE. Limite in relatia cu clientii, prietenii, si chiar familia. Faptul ca spunem mereu DA, ca suntem de acord de fatada, ca ne pliem dupa nevoile altora fara a tine cont de ce simtim cu adevarat, ne poate afecta enorm starea psihica, si pentru ca am fost acolo, nu doresc sa retraiesc stari care sa ma dezechilibreze.
In calitate de antreprenor, stiu ca fara limite clare si reguli in relatia cu clientii/colaboratorii, poti esua total, si nu imi doresc asta.
Si am mai invatat in 2023: este firesc sa nu te placa toata lumea. A te place toata lumea inseamna a face pe plac tuturor si a uita de tine.
Tocmai de aceea, LIMITELE creeaza distanta fata de unele persoane care nu sunt de acord cu ceea ce spui sau cu ce faci. Imi doresc sa accept mai usor acest lucru si sa inteleg ca nu trebuie sa ma placa toata lumea, nici prietenii, nici clientii.
Sunt EU, asa cum sunt, pentru cine are nevoie cu adevarat de mine, fie ca e ruda, prieten sau client.
Sa avem un an nou asa cum ne dorim.
La multi ani!
Luna Decembrie este luna haosului, cel putin in Bucuresti asa se simte.
Magazine pline, sosele aglomerate, oameni nervosi, agitati, pe fuga, disperati adesea ca nu mai gasesc produsul x la raft, sau ca nu ajunge curierul la timp cu comanda plasata.
Pregatirile de Craciun sunt un motiv intemeiat de stres si panica pentru cei care se tem ca nu au timp sa gateasca cele 7 feluri de mancare sau pentru cei care nu au gasit nuanta de rosu "ferarri" la rujul promis sotiei.
Dar pentru cei care nu pot pune pe masa nici macar un fel de mancare, cum este?
Oare pentru copiii care nu isi permit nici macar sa viseze ca ar ajunge Mosul la ei, cum este?
Candva, am trecut si eu prin momente dificile, si a fost dureros sa astept ... si sa nu se intample nici o minune. Dar norocul meu a fost sa fiu inconjurata de oameni binevoitori care au oferit din ceea ce aveau, care au putut cu bunatatea lor sa transforme durerea in bucurie. Si de aceea, mi-am promis ca atunci cand voi creste, daca imi voi permite, voi ajuta.
Sa stiti ca nu e nevoie sa fii BOGAT, pentru a face o fapta buna. Si da, oamenii se mobilizeaza de cele mai multe ori, de Paste si de Craciun, insa oamenii au nevoi tot timpul anului.
Si putem fi de mare ajutor, chiar si din putinul nostru:
Mii de oameni tanjesc la cele mentionate mai sus, iar daca pentru noi par banale, pentru altii sunt comori. Si nu trebuie sa ne gandim la a face cele de mai sus cu o ocazie speciala, sunt binevenite oricand.
Ascultam in ziua de ajun slujba de la biserica, si am ramas impresionata de predica preotului. Intra-adevar, adesea suntem preaplini de noi, nu acceptam orice, opunem rezistenta, si de cele mai multe ori, cu aroganta, spunem: "de ce sa fac eu asta?". Nici macar nu stim care e planul Domnului cu noi, insa ne simtitm in multe situatii superiori si refuzam sa facem lucruri care poate ne-ar ajuta chiar si pe noi in plan spiritual.
Poate vrem sa oferim, insa nu stim, ezitam, si spunem nu.
Daca toti am face cate o fapta buna pentru semenii nostri, cu siguranta Craciunul ar fi mai bun pentru toti, dar din pacate, jumatate din bucatele gatite/cumparate de sarbatori ajung la cosul de gunoi.
Craciun binecuvantat alaturi de cei dragi!
Sunt toti copiii capabili (emotional), sa iasa in fata, sa spuna poezia/cantecelul cu zambet si fara pic de greseala?
Eu cred ca nu, mai ales daca vorbim de o varsta frageda.
Cadrele didactice muncesc enorm pentru a pregati o activitate de acest gen, si incep a repeta cu 2-3 luni inainte, pentru a prezenta parintilor un moment frumos care sa creeze bucurie. La acea petrecere de 30 de minute, parintii pot vedea (sau nu), munca unui educator/invatator. Pe de alta parte, si parintii sunt mandri pana la cer cand copilul recita exemplar, si este firesc sa fie asa.
Dar ce facem cand copilul are un blocaj, nu vrea sa participe, are o zi proasta, nu a dormit, are emotii? Il amenintam, il certam, il aratam cu degetul, ii spunem ca nu mai vine Mosul?
Consider ca inca din momentul in care se incep repetitiile pentru serbare, e important sa nu se puna prea multa presiune pe copil: nici acasa, nici la clasa. Copilul trebuie sa plece la drum cu gandul ca face ceva distractiv, ca va dansa/canta alaturi de colegi, si ca parintii il vor aplauda. Stresul si presiunea din exterior il vor paraliza, si in ziua serbarii probabil se va gandi doar la: “sper sa nu gresesc”. Si cu toata teoria/pregatirea, sunt copii care la serbare, se blocheaza: au emotii, iar cand vad multimea de oameni, uita totul.
Cum reactionam in acele momente, ca parinti? Tipam, amenintam, pedepsim?
Poza de mai jos este de acum 4 ani, de la o prima serbare de Craciun a lui Nik. Stia poezia perfect acasa si chiar astepta serbarea cu entuziasm. Ei bine, cand a venit randul lui, am vazut cum se ineaca de plans. Am fugit pe mica scena, l-am imbratisat, i-am spus ca e totul in regula, suntem cu el si eu si tati, si ca nu e nici o problema daca nu poate continua. L-am luat in sala, am stat imbratisati si i-am privit pe ceilalti colegi. Alti 2 copii s-au emotionat la fel de tare si au refuzat sa recite poezioara. Parintii lor insa, au inceput sa le reproseze: “ma faci de ras! Treci ma acolo si zi poezia, ca te cearta doamna. Adio Mos Craciun, nu esti in stare sa …”.
Incepusem si eu sa plang auzind cele de mai sus, ma durea pe mine, va imaginati insa cum au primit copiii acele vorbe grele?
Opriti-va o secunda si faceti un exercitiu de imaginatie: ganditi-va ca intreaga viata ati lucrat de acasa, sau intr-un loc cu putini colegi, si deodata, sunteti pusi pe o scena, in fata a 500 de oameni. Toti ochii sunt atintiti spre voi, si trebuie sa zambiti, sa vorbiti clar, sa parcurgeti impecabil prezentarea la care ati lucrat..
Oare e usor?
Prezint evenimente si cant in fata a zeci/sute de oameni, de mai bine de 20 de ani. Ati putea crede ca imi e atat de usor sa fac asta, incat nu am nici o grija. Ei bine, nu este asa: mereu am emotii, mereu imi fac griji, mereu tremur sau am palpitatii, caci este firesc sa simt toate acestea. Si sunt adult. capabil sa gestionez sau sa controlez emotiile. Copilul de 2-3-4 ani stie? Ma indoiesc.
Am citit insa de curand un articol care are foarte mare sens, si am aflat de ce vrem perfectiune pe toate ariile in ceea ce ii priveste pe copiii nostri. Suna dur, insa e tot despre noi, da! Prin reusitele lor, noi, parintii primim laudele. Noi dam bine atunci cand copilul e olimpic, noi dam bine cand copilul de 2 ani stie literele si cifrele, noi suntem laudati cand copilul reuseste, pe cand, parintele copilului care se incurca, greseste, este aratat cu degetul.
Bucurati-va de orice tip de serbare/petrecere, traiti-o cu toate balbele si greselile, si puneti-va putin in locul copiilor vostri inainte de a pune presiune!
Am atras in comunitatea mea si la sala de muzica totodata, parinti extraordinari!
Ii vad saptamanal pe parintii copiilor de la grupa 1-3 ani, cat sunt de implicati pe parcursul atelierului muzical. Caci nu, nu este deajuns ca parintele sa fie langa copil si atat, este nevoie sa lucreze cu el, sa se conecteze, sa parcurga impreuna exercitiile si sa se bucure de ora petrecuta impreuna.
Imaginile sau clipurile in care ii vad pe acesti parinti cantand si dansand cot la cot cu copiii sau bebelusii lor, sunt satisfactia mea suprema. Si sa stiti ca saptamanal, vin foarte multi tatici la atelierul muzical, iar bucuria e cu atat mai mare, in ideea in care multi ar fugi de o astfel de activitate ("cum sa merg eu acolo, sa dansez pe Alunelul?").
Eu am vorbit si voi vorbi ori de cate ori am ocazia despre beneficiile unei astfel de activitati in dezvoltarea copiilor, dar stiti cum e: doar prin testare si consecventa, parintii pot vedea rezultate concrete.
Va reamintesc totusi, ca un studiu din 2016 realizat la Institutul pentru Creier și Creativitate al Universității din California de Sud, a constatat că experiențele muzicale din copilărie pot accelera de fapt dezvoltarea creierului, în special în domeniile achiziționării limbajului și abilităților de citire.
Potrivit Asociației Naționale a Comercianților de Muzică (Fundația NAMM), învățarea unui instrument poate îmbunătăți învățarea matematică și chiar crește scorurile SAT.
Dar rezultatele academice nu sunt singurul beneficiu al educației și expunerii muzicale. Muzica cuprinde toate domeniile dezvoltării copilului și abilităților pentru pregătirea școlară, inclusiv alfabetizarea intelectuală, social-emoțională, motrică, limbajului și în general.
Expunerea copiilor la muzică în timpul dezvoltării timpurii îi ajută să învețe sunetele și semnificațiile cuvintelor. Dansul pe muzică îi ajută pe copii să-și dezvolte abilitățile motorii, permițându-le în același timp să exerseze expresia de sine. Pentru copii și adulți, muzica ajută la întărirea abilităților de memorie.
Si e nevoie si de un reminder: consecventa si rutina oricarei activitatii = cheia succesului.
Alegeti ceea ce este potrivit copiilor vostri, alegeti informat, mergeti catre persoane dedicate si implicate, si implicati-va si voi in procesul de dezvoltare al copiilor!
… împreună!
Acest cuvant mi-a ramas intiparit in minte, de la evenimentul Openminds - INCLUZIUNE & DIVERSITATE, eveniment la care am fost invitata de Monica Hozoc.
Recunosc, nu eram foarte convinsa ca voi reusi sa ajung, si nici nu credeam ca ma voi regasi in subiecte. Evenimentul a avut loc in ziua in care in Bucuresti se faceau repetitii pentru parada militara, cred ca e de ajuns sa va spun asta … fie … am intarziat o ora.
Am avut surpriza sa vad ca evenimentul este moderat de Amalia Enache, pe care in toti acesti ani o vazusem doar la pupitrul stirilor: cu atata daruire a prezentat si a intervievat toti invitatii, incat mi-a captat atentia intru totul.
Societatea doreste, eu, tu, cei de langa noi, dorim sa ne implicam si sa facem ca lucrurile sa functioneze pentru toti oamenii, indiferent de stare, statut, rasă, religie samd, insa facem ceva concret in acest sens? Eu cred ca nu facem indeajuns … iar in meseria mea de educator muzical, vad cum copiii au de mici intentia de a eticheta. Intalnesc in gradinite copii introverti, cu ochelari de vedere, mai plinuti, care suferă de diverse tulburari, si ma doare atunci cand alti copii vin si imi spun: “vezi ca ala nu vorbeste”, “nu ma joc cu fetita aia ca e grasa”, “nu vede ce ne arati, nu vezi ca e ochelarist”? Sunt exemple mici, insa care pot afecta enorm copiii care sunt supusi acestor “banale umilinte”.
La nivel mic, cu puterea pe care o avem ca parinti/cadre didactice, ii putem invata pe copiii nostri, ATENTIE, inca de mici, sa nu judece, sa nu umileasca, sa nu rada de un copil mai necajit, sa nu se laude in exces, ci sa se pună in pielea celuilalt.
Din orice carte, film sau eveniment de acest gen avem de invatat, important este sa ascultam atent mesajele primite si sa punem in practică ceea ce ni se transmite.
Ati fost vreodata martori a unor situatii in care cineva a fost exclus/umilit din diverse motive?
Cant ... de la 5 ani.
La 5 ani am inceput sa iau lectii de pian, si tot de la 5 ani cant si vocal. Pe la 5 ani jumatate am fost pusa pe scena, alaturi de o formatie, la un eveniment din familie: acela mi-a fost botezul. Toti instrumentistii (stiu din povestite), erau blocati: cum reuseste sa ia tonul, sa cante live, sa intre corect pe piesa si sa mentina ritmul piesei? Tot din povestirile familiei stiu ca am cantat "Omul bun si pomul copt" si "Foaie verde garofita, are mama o fetita". Si mai stiu ceva: am fost atat de admirata, incat greu au reusit sa ma scape babele de la nunta de deochi.
Si din acel moment, adica de la 5 ani, nu a fost an in care sa nu studiez: practica si exercitiul sunt cheia in ceea ce priveste formarea unui artist.
A fost sa fie sa aleg o facultate total diferita de ceea ce iubeam si de ceea ce iubesc, asa ca am terminat Dreptul (inca imi vine sa rad in timp ce scriu). Cred ca daca ma urmariti de ceva vreme, mi-ati prins stilul si modul de viata - ei bine, ganditi-va ca in anul 2 sau 3 am fost trimisa la morga sa fac practica - ma vedeti acolo?
In paralel cu facultatea, am luat lectii individuale de canto si am cantat la evenimente, am muncit continuu la a ma perfectiona cu scena. Aveam toate resursele pentru a fi pe scena, insa mereu intampinam situatii noi, tensionate, carora trebuia sa le fac fata: si NU, nu ma intreba nici un invitat daca am cantat din DO major.
Situatiile implicau (si implica) oameni indrazneti, oameni care consumau alcool si ma jigneau, mirese nervoase, invitati dificili (care ma priveau urat), invitati care nu dansau, evenimente la care eram bolnava (mana luxata, raguseala, febra, branula in mana), momente de panica in care ceda echipamentul tehnic samd, deci iata, aici era adevaratul TEST PSIHOLOGIC.
Cum faci fata acestor situatii?
Cum ramai focusata sa zambesti?
Cum faci sa nu uiti versurile?
Cum duci la final cu brio programul?
Cum ii tratezi pe cei care nu se poarta ortodox?
Cedezi in fata lor, mergi in baie si plangi, sau stii sa te impui diplomat, stii sa te faci respectata?
An de an, in meseria mea de artist, am intalnit artisti extraordinari la evenimente, fie artisti vocali, fie instrumentisti, insa stand la masa si privindu-i, imi spuneam: lipseste ceva ... Poate carisma, poate zambetul, poate emotia transmisa publicului, poate sclipirea din ochi. Habar nu am, cantau corect tehnic, insa nu imi transmiteau nimic.
Iata ca acum, de cand lucrez si cu copiii, mi-am dorit mult sa perfectionez aceasta latura, sa aprofundez si sa invat de la experti in domeniu ce presupune lucrul cu copiii, cand si cum trebuie sa actionez, ce sa aplic ... insa stiti ce? Nici un curs parcurs nu mi-a dat mura in gura pasii pe care sa ii urmez.
In toate cursurile sau workshop-urile la care am participat am gasit informatii extraordinar de valoroase, am aflat tehnici si proceduri extrem de utile in munca mea cu copiii, insa teoria vs practica sunt total diferite. Cand citesti sau asculti indrumarile unui trainer, pare simplu ca buna ziua, insa cand te vezi in fata unui grup de copii cu varste si nevoie diferite ... OOOPPPPSSS. Eu acum ce fac? In cursul parcurs nu am trait asta, era mai usor cand citeam.
Cand faci un curs/facultate/modul, numeste-l cum vrei, nu este de ajuns sa citesti textul ca atare si sa te astepti ca la clasa sa dai raspunsuri grila, ca la un examen. Examenul adevarat se da de fapt la fata locului, in timp ce lucrezi cu copiii: acolo este testul suprem, pentru ca trebuie sa fi spontan, sa improvizezi, sa te adaptezi, si sa faci fata cu brio situatiilor care nu erau in plan.
Tot ceea ce am invatat in ultimii ani de la altii, m-a ajutat enorm, insa va reamintesc celor care ma urmariti de putina vreme, ca intai de toate am fost AUTODIDACT. Am stat inchisa in casa luni de zile, am cercetat si cautat nopti in sir carti si pedagogi muzicali interantionali, am incercat sa deduc cum folosesc muzica in dezvoltarea copiilor, si tot singura, am reusit sa creez programe de lucru pentru 3 categorii de varste diferite.
Nici un curs si nici un seminar nu mi-a aratat si nu mi-a spus direct: foloseste aceste piese pentru copiii de 2 ani, fa aceste exercitii cu copiii de 5, ci tot ce am invatat de la altii au fost metode generale de lucru, pe care ulterior a trebuit sa le gandesc si sa le adaptez nevoilor mele sau ale copiilor cu care lucrez.
Si dupa cum spuneam si mai sus, pentru a avea succes si in lucrul cu copiii, nu este de ajuns o diploma pe domeniul "x". O ai degeaba daca esti stana de piatra, daca nu stii sa ii atragi, sa le zambesti, sa ii simti, sa le oferi din preaplinul tau.
Invat si ma dezvolt continuu, insa repet: nu este de ajuns sa inveti papagaliceste un curs, sau sa faci 1 la 1 ce ai invatat de la un trainer.
Practica este cheia in orice domeniu. Unicitatea te ajuta sa cresti si sa fii cel mai bun, iesirea din zona de confort te ajuta sa te dezvolti si sa devii de neinlocuit.
Ahh ... si nu in ultimul rand, e nevoie de HAR (sau talent), de la cineva de sus.
IMPRVIZEAZA, ADAPTEAZA, FII CREATIV/A, SI FA CU INIMA CEEA CE FACI!
An de an, pe data de 17 noiembrie, este Ziua Internationala a prematuritatii.
In urma cu aproape 8 ani, ajungeam la spital cu membranele rupte. Habar nu aveam ca la daor 34 spre 35 de saptamani avea sa vada lumina zilei, fiul meu, Nicholas. Nasterea a trecut fulgerator, si imi amintesc 100% vorbele asistentei: "in cateva ore il aducem la tine". Doar ca acele cateva ore, in minte mea 2-3, devenise 7-8-9-10 ore. L-am pus pe sotul meu sa intrebe continuu ce se intampla. Ni se spunea ca doar ii fac niste analize extra - deja simteam ca ceva nu este in regula, insa asteptam cumintica.
Am adormit, iar cand m-am trezit a venit doamna doctor neonatolog sa imi spuna ca au descoperit o infectie, si ca e nevoie sa stea si la incubator, caci nu poate respira inca singur.
Mi-a picat cerul in cap, si desi vorbele doamnei doctor ma asigurau ca va fi bine, mimica dumneaei imi transmitea altceva. Cu durerile aferente operatiei de cezariana, m-am tarat sprijinta de sot, pana la sectia de neonatologie, cat sa il vad: avea fire si perfuzii pe tot corpul. Era atat de fragil, atat de mic, si in viziunea mea atat de chinuit, incat simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare.
Ma intristam si mai tare la fiecare vizita, vazand ca in incubatoarele alaturate erau copii de 800 grame, Nik avand totusi 2 kg. Mi se parea ireal ca exista un copil atat de mic, cu sanse minime de viata, ieseam de acolo si plangeam pentru parintii copiilor mai mici decat al meu.
Durerea cea mai mare am simtit-o cand atat medicul ginecolog, cat si neonatolog, mi-au sugerat sa plec acasa fara copil (caci oricum nu ajutam cu nimic sa raman internata), si mi-au sugerat sa vin de 2 x pe zi sa il vad si sa ii aduc lapte. Am ajuns acasa, fara burta, si fara copil. Patutul era pregatit, dar gol, hainutele calcate il asteptau, insa eu nici macar inimioara care bate in burta mea nu o mai simteam.
Cu 2 ani in urma, aflandu-mi povestea, Diana Gamulescu, fondator al ONG-ului Asociatia Prematurilor, mi-a propus sa devin ambasador al asociatiei, si va dati seama ca nu am putut refuza acest rol.
Mii de copii se nasc prematur anual, si din pacate, putini au norocul sa li se puna la dispozitie ingrijire si aparaturi care sa ii mobilizeze. Deasemenea, foarte multi parinti, mai ales cei din mediul rural, sunt foarte slab informati, si nu au nici cele mai mici notiuni despre cum a-si ajuta bebelusul sa se dezvolte si sa recupereze anumite achizitii.
Saptamana trecuta am fost alaturi de Diana Calin Gamulescu si echipa sa, la o dezbatere ce are 2 scopuri extrem de importante pentru copiii nascuti prematur:
- propunerea legislativa privind Carnetul Prematurului și Nou-Născutului Vulnerabil
- Implementarea Terapiei Kangaroo Care în maternități.
În urma dezbaterii și a prezentării inițiativei va fi realizat un proiect de lege care are ca scop oficializarea și implementarea acestui demers la nivel național.
Mi-am pozat special palma, cât sa vedeti cum arata un pamers de copil nascut prematur vs un copil nascut la termen. Micii eroi au nevoie de sustinerea noastra, a oamenilor cu suflet mare, sau care am trecut prin asta si stim ce inseamna sa cresti un copil nascut prematur.
Putem ajuta prin a da mai departe informatiile de pe site-ul sau paginile social media ale Asociatia Prematurilor, sau putem face donatii in conturile afisate pe acelasi site. Daca aveti o companie sau sunteti angajati, deasemenea puteti redirectiona anual catre asociatie, declaratiile 230 sau impozitul pe venit.
An de an, Diana si echipa sa doteaza spitale din toata tara cu aparatura si accesorii vitale copiilor nascuti mai devreme de termen, iar eu promit sa ii fiu mereu alaturi, neconditionat!
Sa le tinem pumnii persoanelor implicate in aceste campanii. si Doamne Ajuta!
Stiti ce imi doresc astazi, la implinirea a 36 de ani?
Imi doresc sa raman la fel de crazy si funny, sa imi pastrez amuzamentul si simtul umorului chiar si in cele mai nereusite momente.
Imi doresc sa raman la fel de implicata si dedicată in meseria mea, fie ca sunt pe scena si cant adultilor, fie că ma cobor la nivelul inaltimii unui bebelus, și dansez pe Baby Shark.
Sper sa raman forever sotia FAVORITA a sotului meu, cum ma alinta el, si sa fim in continuare parintii cool de care Nicholas are nevoie.
Imi doresc ca Nik sa vadă in mine mama aceea misto, careia sa ii spuna tot ce simte, si cu care sa mearga in cluburi cand creste.
Si o ultima dorinta: sa ma tina Dumnezeu intreagă, sa nu mi-o iau in cap, sa muncesc la fel de mult pentru a ajunge unde imi doresc, fara a fi nevoie sa calc pe cadavre - DETEST ASTA. Multa vreme in copilarie si adolescenta am auzit: “nu se poate, e greu, nu avem/tu nu ai bani, nu o sa reusesti, nu e de tine, nu mai visa, nu te vrem”. Dar stiti ce? AM REUSIT sa fac ceea ce imi place, mi-am indeplinit si visele si visurile, cu multa muncă si motivatie.
Adesea mi-au fost inchise multe usi, si nu de putine ori, am avut parte de umilinte care ma faceau sa cred ca da, nu o sa reusesc. Dar cred ca exact perioadele grele m-au intarit si m-au ambitionat sa arat misiunea si pasiunea mea vor invinge. Perioada dintre 35 si 36 ani simt ca a fost cea mai reusita din punct de vedere profesional. Lasand la o parte evenimentele la care cant de 15 ani, anul acesta am finalizat 2 cursuri noi pe parte de dezvoltare a copiilor-adultilor prin muzica, miercuri pe 15 am examen pentru a definitiva un altul (art-terapie), si pentru imi doresc sa aprofundez si mai mult aceasta zona, deja m-am inscris la un alt curs de terapie muzicala. Doar anul acesta am lucrat aproape 500 ore cu grupuri de copii in gradinite, scoli (scoala altfel), si sala mea de muzica, si sa stiti ca pentru un optional saptamanal/ocazional, pentru mine este un record.
Teoria este mereu usoara, practica insă este examenul adevarat.
Materialele mele video au ajuns la milioane de oameni din intreaga lume, si multe dintre ele sunt material didactic in scoli, centre speciale si azile de batrani.
Dumnezeu m-a sustinut, mi-a pansat ranile si mi-a deschis multe usi, aducand in calea mea oameni faini si binevoitori.
Va multumesc pentru orice forma de apreciere, pentru orice vorba bună sau gand transmis!
Fiecare profesionist ar trebui si TREBUIE sa se ocupe de bucatica sa de lucru.
Sunt un om multitasking in general si vedeti ca ma impart in multe directii, insa stiu carui public ma adresez, stiu ce abilitati si competente am. Asa cum un medic ortoped nu poate opera pe inimă, nici eu ca artist-educator muzical nu pot face lucruri pentru care nu am competentă.
Lunar intampin situatii dificile si am discutii cu parintii, de genul: "E cam agitat, crezi ca are ADHD? Doamna educatoare ne-a trimis la psihiatru, crezi ca are AUTISM? Auzi, dar tu cum il vezi? E incet rau? E super haotic, ce zici, oare e bolnav?"
Cel mult, eu pot da un feedback despre participarea/cooperarea copilului la atelier, insa in nici un caz nu sunt in masura sa pun diagnostic unui copil.
Este un subiect extrem de delicat, si din pacate, din ce in ce mai multi copii se confrunta cu diverse tulburari. Insa repet, compententele mele nu imi permit sa transmit informatii eronate familiei, si nici nu imi pot da cu parerea, chiar daca vad sau simt ca ceva nu este in regula. Asa cum explicam si mai sus, pot oferi detalii despre cum s-a comportat copilul la atelier, despre cum a relationat cu colegii, despre cat de concentrat a fost, despre agilitatea de a imita ceea ce arat, insa in nici un caz nu veti auzi de la mine: "CRED CA FIUL/FIICA DVS. ARE PROBLEMA X".
Aceasta competenta revine unui psiholog clinician/psihiatru, iar pentru orice tip de evaluare-diagnostic, va recomand sa aveti o intalnire cu Carmen Grigorescu Hotar, psiholog clinician/logoped, pe care o gasiti in cadrul clinicii Medicum. O gasiti deasemenea pe Carmen si pe retelele sociale, sau pe site-ul www.carmengrigorescu.ro, unde ofera saptamanal informatii si articole de maxim interes.
Carmen ma indruma adesea in diverse situatii cu copiii/parintii, si ma ajuta chiar si pe mine sa pot face fată momentelor tensionate.
Carmen Grigorescu Hotar are toate cunostintele si abilitatile necesare pentru a va indruma pe voi sau pe copiii vostri, iar printre certificarile ei se numara:
Este extrem de important si sanatos pentru noi si pentru cei din jurul nostru, sa ne rezumam la activitatea/competenta pe care o stapanim, altfel este posibil sa facem mai mult rau decat bine.
"Dacă nu te pui la mintea lor, esti pierdut/ă!" - asta as spune unei persoane interesată sa lucreze cu copiii.
Copiii sunt curiosi, energici, si se lipesc de oamenii care se pun la mintea lor. Eu fac tot ce pot sa ma pun la mintea lor, sa ma joc, sa ma stramb, sa ii atrag in activitatea mea si sa ii distrez.
Si da, la toate acestea adaug si valoare academica/socio emotionala, cu ajutorul activitatilor si exercitiilor muzicale saptamanale. Copiii nu asteapta cuvinte sofisticate sau complicate, ei sunt atrasi in primul rand de ceea ce le transmite omul din fata lor: ma simt safe cu acest strain, ma face sa rad, este amuzant, ma alina cand am lacrimi pe obraz?
Lucrez cu sold out de luni bune si fiecare atelier din zi de sambata este plin de magie. Unii copii vin si pleaca, altii revin, altii raman, altii revin peste multă vreme - sunt omul potrivit lor, atunci cand au nevoie, iar pentru mine e de ajuns.
Si sa nu credeti ca nu au fost si situatii cand am decis eu incheierea colaborarii cu anumiti copii - au fost adesea astfel de situatii, pentru care din mai multe motive am fost nevoita sa iau aceasta decizie, insa asta nu ma face un om rau sau un neprofesionist. De multe ori au fost scoase din context motivele pentru care am decis sa nu mai lucrez cu un copil, iar mesajele primite ulterior nu au fost cele mai frumoase. Eu stiu insa ce m-a facut, ce ma face sau ce ma va face sa iau anumite decizii, si tocmai pentru ca sunt un om corect, reactionez in consecinta.
Feedback-ul si iubirea copiilor sunt de 10 x mai puternice decat feedback-ul scris de parinti (si acesta este scris tot vazand reactia copiilor). Cand ii vad ca "se bat" pe mine, ma coplesesc cu pupici, imbratisari, mesaje si desene, simt ca sunt ceea ce trebuie pentru ei.
Vrei sa lucrezi cu copiii, sa ii atragi in lumea ta?
Fii rabdator, iubitor si zambeste - MULT!