Biserica de care apartin si biserica la care merg regulat deja de 20 de ani, se afla in Bucuresti si este situata pe Lacul Morii: Sfantul Francisc de Assisi.

Inca de cand eram adolescenta m-am apropiat de comunitatea de tineri a bisericii si de preotii care o conduceau la acel moment, astfel ca mersul la biserica, prezenta la cor si la toate evenimentele organizate de parohie erau parte din stilul meu de viata. Chiar daca acum nu mai sunt atat de prezenta la toate cele de mai sus, incerc cat se poate de des sa merg la liturghii si sa cant de placere piesele pe care mi le amintesc din perioada cand eram parte din cor.

Chiar daca sotul meu este crestin ortodox (intrucat noi am optat pentru casatorie mixta), ori de cate ori poate, vine cu mine si cu fiul nostru la slujbe, pentru ca ii place foarte mult modul in care preotul si prietenul nostru, parintele Iosif Tiba slujeste, predica si indruma enoriasii. Parintele Iosif facea parte din parohie si acum 20 de ani, cand am pasit eu pentru prima oara in capela mica in care se tineau atunci slujbele, si iata ca si acum, la ani distanta, este la carma Parohiei. Pentru mine este o reala bucurie sa am sansa de a-l avea langa noi, pentru ca este nu doar preotul bisericii de care apartinem (din punct de vedere geografic), ci este un preot cu har, un prieten bun care ori de cate ori a putut, ne-a fost alaturi cu cele mai bune sfaturi si cele mai intelepte indrumari.

In ziua de Inaltare, parintele Iosif l-a avut invitat la slujba pe Episcopul auxiliar de Budapesta, Episcopul Cornel, care a tinut o predica extraordinar de profunda, motivationala si inspirationala. Multe zile am stat cu gandul la intrebarile pe care acesta le-a adresat crestinilor: “Sunt un exemplu pentru cei din jurul meu? Prin ceea ce transmit si fac, pot ajuta oamenii sa facă bine?”. Tu ti-ai pus vreodata aceste intrebari?

Stiu ca in acea zi am plecat de la slujba gandindu-ma mult la acest aspect si la tot ce fac eu in viata de zi cu zi: fie real, fie in mediul online. M-am raportat la meseria mea si la proiectele in care ma implic voluntar, m-am dus spre mesajele pe care la primesc de la oamenii cu care interactionez, si da, sunt zile in care multe persoane imi scriu ca i-am ajutat/inspirat/motivat la un moment dat.

Deasemenea, o alta metafora extraordinara pe care Episcopul a mentionat-o. spunea: "Tu faci publicitate Domnului, Bisericii?" Foarte frumos si adaptat timpurilor noastre a predicat Episcopul, raportandu-se la tehnologie, la influenceri si la faptul ca acum, multe se transmit ONLINE.

Cum ducem mai departe ceea ce stim despre credinta? Avem curajul sa vorbim si despre Dumnezeu, sau e rusinos? Avem puterea de a indruma/sfatui oamenii din jurul nostru, in ceea ce priveste apropierea de Dumnezeu?

Da, sunt de parere ca fiecare om are felul sau propriu de a-l sluji pe Dumnezeu, fiecare om crede si simte in felul sau anumite lucruri, fiecare persoana alege cand si cum poate merge la biserica, insa daca putem ajuta cu un sfat, cu o poveste (asa cum fac eu acum), nu cred ca ofensam/suparam pe nimeni.

Si mai cred ca indiferent de joburile noastre, fiecare avem misiunea de a fi oameni si de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Perfecti nu suntem si invatam zi de zi din lectiile vietii.

Uneori gresim, judecam, ne enervam, dar daca balanța inclina spre bine, cu siguranta suntem pe drumul cel bun si bine vom primi inapoi.

Disciplina hibrida - asa era denumita stimularea prin muzica, intr-o carte citita recent.

Atat frumos mi-a sunat aceasta denumire, incat am incercat sa dezvolt ideea si sa ma gandesc exact la tot ce invata copiii in cadrul atelierul meu muzical.

Hibrid = incrucisarea a 2 genuri/soiuri

Adaptat insa la ceea ce fac eu cu copiii, este de fapt incrucisarea a mai multe activitati prin muzica & miscare, pentru ca in cadrul atelierului muzical, copiii au sansa de a se dezvolta pe foarte multe planuri. Faptul ca muzica este elementul cheie al activitatii mele, face ca procesul de dezvoltare sa fie rapid si eficient.

Obiectivul principal al activitatii pe care eu o desfasor cu copiii este de a-i face sa se simta în siguranță. Ulterior urmaresc sa ii ajut sa se exprime lejer (fara trac), sa descopere in ei noi resurse, se se comporte în felul propriu, sa se miște în ritmul propriu, sa fie spontani, sa se elibereze de tensiuni/de blocaje emoționale, sa interactioneze usor cu alții, sa se adapteze la a lucra in echipa, si mai ales sa le dezvolt imaginația muzicală.

O simpla linie melodica iti poate oferi sansa sa te exprimi (sa te eliberezi), o bataie in tamburina/toba te poate ajuta sa scapi de furia acumulata, iar un cantec cantat acapella de o voce blanda, poate calma si relaxa un grup de 10-15 copii.

Prin multitudinea metodelor aplicate in cadrul atelierului muzical (exercitii ritmice, percutie corporala, improvizatie, joc de rol), copiii au astfel sansa de a explora activitati diferite prin care sunt scosi din zona de confort si prin care isi pot dezvolta nenumarate abilitati.

Tocmai de aceea prezint mereu activitatea pe care o desfasor, ca si "stimulare prin muzica", ci nu ore de canto sau instrument. Nu ma concetrez pe dezvoltarea abilitatilor vocale, nu ii invat pe copii note muzicale si nici practicarea unui instrument muzical.

De 4 ani, testez saptamanal tot ceea ce scriu in articolele pe care vi le prezint, si uneori pare ireal chiar si pentru mine, sa vad ca 12 copii de 2 ani, se opresc din orice murmur, si ma asculta atunci cand incep sa le cant ceva, sau cand le prezint un nou instrument muzical.

Aceasta este asadar magia sunetelor si a acestei discipline hibride - STIMILAREA PRIN MUZICA.

Samuel suferă de afazie expresivă severa, in urma unui accident vascular suferit pe când avea aproape şaptezeci si unu de ani. La doi ani de la accident, și-a pierdut complet capacitatea de a vorbi, ramanand incapabil să scoată un singur cuvânt, în ciuda logoterapiei intensive.

Salvarea lui a venit când Connie Tomaino (muzicoterapeut), l-a auzit într-o zi cântând: nu reuşea să pronunțe decat două sau trei cuvinte. Deşi cazul lui era considerat „fără sperantă”, Connie s-a gåndit ca muzica l-ar putea ajuta. A inceput să facă şedințe de terapie cu el de trei ori pe saptamana, de o jumătate de oră, tỉmp în care cânta cu el sau il acompania la acordeon. Pas cu pas, Samuel a reusit sa cante multe piese, balade și cântece pe care le învățase în copilărie, facand astfel primii paşi spre recuperarea vorbirii.

După douä luni putea să dea răspunsuri scurte, dar adecvate la întrebări. De exemplu, dacă era intrebat cum fusese sfârşitul de saptamana petrecut acasă, reuşea să răspundă: “A fost frumos”.

Neurologii identifică o „zonă a vorbirii" în porțiunea premotorie a lobului frontal dominant (de obicei stângul). Dacă e afectată o anume parte din ea, ca urmare a unei boli degenerative, a unui accident vascular sau a unei leziuni, se poate instala afazia expresivă, incapacitatea de a folosi limbajul vorbit. În 1873, Carl Wernike descrisese o alta zonā a vorbirii din lobul temporal stang: dacă era afectata, puteau aparea dificultati de intelegere a vorbirii, o afazie receptiva.

Suntem o specie lingvistică - ne bazam pe limba pentru a transmite ceea ce gândim, si de obicei ne asculta. Dar pentru afazici, incapacitatea de comunicare verbală poate fi atât de frustrantä si izolatoare incat devine insuportabila. Pentru a inrautati lucrurile, sunt tratați de cei din jur ca idioți, aproape ca non persoane, findcă nu pot vorbi. Situația se poate schimba mulțumită descoperirii că afazicii pot cânta – nu numai melodii fara versuri, ci si arii din opere, imnuri religioase sau muzica uşoarā.

Dintr-odată, handicapul şi izolarea lor par să se reducă, si desi cântecul nu poate tine loc de comunicare propozițională, e o formå esențială de comunicare existențială. Nu spune doar: “Trăiesc, sunt aici“, ci poate exprima și gânduri și sentimente care in acest stadiu nu pot fi redate prin cuvinte. Pacienții se simt mai bine când reuşesc să pronunțe cuvinte în cadrul unui cântec și se asigură că nu au pierdut definitiv capacitatea de a comunica prin limbaj, că încă au „în" ei cuvintele, deşi nu sunt disponibile decât prin muzică. Vorbirea în sine nu e doar o succesiune de cuvinte în ordinea corecta: are inflexiuni, intonație, tempo, ritm si „melodie“.

Întrebarea dacă terapia muzicală poate ajuta recuperarea vorbirii trebuie deci formulată altel: e posibilă ,eliberarea' limbajului blocat în automatisme inconştiente pentru utilizarea conştientă în propoziții?

Stimularea prin muzica & ritm & miscare ia un avant extraordinar in intreaga lume, chiar si in randul adultilor.

De ce oare?

Pentru ca atat medicii psihologi, cat si medicii neurologi au inceput sa vorbeasca despre beneficiile muzicii asupra starii de bine si asupra creierului.

Mi-as dori ca macar o data pe luna sa ma teleportez in Turcia si Spania, si sa particip la conferintele si workshop-urile de euritmie pe care mentorii mei le tin acolo, cu sute de oameni. Da, sute de oameni, care nu au de-a face cu muzica, vad si primesc cu bucurie aceasta activitate care are rolul de a-i de conecta unii cu altii, de a-i relaxa si de a-i face sa se simta mai bine.

Acum cateva zile, profesorul Danaila, pe care il ascult si il citesc foarte mult, spunea asa: "Majoritatea oamenilor au un creier sanatos, insa ... trebuie sa il SOLICITE". Ne obisnuim sa avem o viata sedentara, suntem comozi si nu ne place sa iesim din zona de confort. Ei bine, de aici si nenumaratele boli neurologice la nivel mondial. Ni se pare banal si poate jenant sa dansam la 40-50-60 de ani, ni se pare poate "o prostie" sa apartinem unui trib cu care sa avem activitati care sa ne scoata din rutina, insa fara activitate, creierul imbatraneste mai repede decat ne asteptam. Si ce se intampla?Realizam ca e prea tarziu sa ne angrenam intr-o activitate care il regleze sau care sa dezvolte noi circuite neuronale. Astfel, mai bine sa facem acest lucru din timp, sa anticipam.

Joaca & jocul & miscarea & dansul previn boli precum Parkinson sau Alzheimer (le si trateaza/mentine sub control - dar mai bine sa nu ajungem acolo). Zeci de corporatii din strainatate ofera angajatilor workshop-uri de euritmie, muzica si miscare pentru relaxare, deconectare si prevenirea burn-outului. Suntem sufocati de deadline-uri si mailuri, de task-uri ce necesita rezolvare peste program si de probleme personale care apar si fac parte din viata noastra. Insa de noi cine are grija? Un pahar de vin seara e de ajuns? Nu doar trupul are nevoie de hrana/bautura, ci si sufletul si mintea au nevoie sa fie hranite cu activitati care sa ofere stare de bine, evident in functie de pasiunea fiecaruia dintre noi.

Ma bucur totusi ca usor, usor, conceptul muzica & miscare pentru adulti este acceptat mai usor si la noi in tara, iar in urma cu 2 ani cand am pus bazele atelierului muzical pentru femei, am avut ca obiectiv exact cele mai sus mentionate: prevenire, deconectare, stimulare si relaxare.

Timpul nu imi permite sa tin prea des sesiuni muzicale cu adulti, ci o fac doar la cerere sau cu circuit inchis. De curand am adunat o parte din echipa gradinitei Montessori class preschool careia i-am oferit o oră de energie, bucurie si dans. Nu stiu cu ce asteptari au venit, insa stiu ca au plecat vesele, relaxate si cu vibe bun. Dupa mii de ore de lucru printre copii, aveau nevoie de un astfel de moment, si ma bucur enorm ca muzica le-a fost de ajutor, alaturi de mine.

Muzica & miscarea & exercitiile ritmice - le vad ca pe o activitate ce nu ar trebui sa lipseasca din vietile noastre, indiferent varsta, origine, statut.

Pana sa devin ambasador al Asociatia Prematurilor, adica acum 3 ani, nu vorbisem nicaieri si cu nimeni despre nasterea prematura a fiului meu, si despre faptul ca la 2 zile de la nastere, am plecat din spital singura, fara el, el fiind nevoit sa ramana initial la terapie intensiva si mai apoi in incubator inca 7 zile, sub tratament si sub supraveghere.

Imi amintesc doar ca am fost linistita cu decizia medicilor la acel moment, ca eu sa merg acasa si sa vin de 2 x pe zi sa ii aduc lapte matern. Imi spuneam ca e pe maini bune si că medicii stiu mai bine ce au de facut. Ei bine, in momentul in care am urcat in liftul maternitatii si m-am vazut in oglinda, si fara burtă, si fară copil, am simtit ca imi pierd controlul picioarelor, si am inceput sa plang in hohote. Planuisem totul in minte: iesirea din spital, venirea tuturor acasa, insa … am ajuns acasa, si patutul era gol. Imi mangaiam burta, insa nici acolo nu mai era nimeni. Asteptam cu nerabdare programul de vizite, cat sa merg doar sa il vad, si sa mi se spuna: “azi a mancat 10 ml. Azi a facut progrese, a mancat 15-20 ml”. Fiecare ml in plus era o victorie, si de la o zi la alta, vedeam cum mai dispare cate un fir/cate o perfuzie de pe corpul lui.

Abia in ziua 7 de la nastere mi-a fost pus pe brate … nu mai tin minte ce am simtit 100%, pentru ca eram obosita, cu moralul la pamant, cu 1000 intrebari si temeri, si tot ce voiam era sa il vad acasa, in patut.

Diana Gamulescu, mama de gemeni nascuti prematur la randu-i, e omul din spatele Asociatiei Prematurilor, care in urma cu 3 ani mi-a propus sa devin ambasador al Asociatiei. Mi-a dat si timp sa ma gandesc daca accept propunerea, insa raspunsul meu afirmativ a venit pe loc.

Si iata ca de 3 ani, prin vocea mea si cu ajutorul comunitatii construite in mediul online, fac tot ce se poate pentru a strange fonduri necesare pentru dotarea maternitatilor din Romania. Fondurile si donatiile stranse an de an au in prim plan sectiile de terapie intensiva si neonatologie care au nevoie de aparatura performanta in vederea tratarii micutilor nascuti prematur.

Anul acesta, cu susținerea OMV Petrom, s-a achiziționat pentru maternitatea din Ploiesti un ansamblu format din: ventilator pentru ventilația mecanică invazivă, ventilator CPAP pentru ventilație non-invazivă, ecograf doppler portabil pentru monitorizarea intra-uterină a nou-născutului. Achiziția acestor aparate previne decesul infantil și va ajuta generații de prematuri care se vor naște la Maternitatea din Ploiești.

In Romania, la 30 de minute se naste un prematur cu probleme neurologice, motorii, neuromotorii. De cel puțin 10 ani, maternitatile nu au mai fost dotate cu echipamentele vitale in ingrijirea bebelusilor prematuri! Si ei au sansa la o viata, la o dezvoltare armonioasa, la un start sanatos in viata!

Si tu poti fi de folos micutilor eroi. Afla cum, accesand site-ul https://asociatiaprematurilor.ro.

Iubesc tot ce am cladit in ultimii ani!

Iubesc sa vad cu cresc sub ochii mei atatea generatii de copii!

Iubesc tot ce inseamna exercitiile pe care le lucrez zi de zi!

Dar am zile in care sunt daramata la propriu de toata munca depusa, de toata rabdarea pe care o ofer, de toate dezamagirile de care ma lovesc adesea. Si imi spun: “sa mai lupt, sau sa renunt?”.

Cu copiii e greu, foarte greu!

Vin din urma generatii de copii greu de stapanit, care nu cunosc notiunea de regula/limita, copii agresivi in relatia cu mine, copii care nu de putine ori imi spun: “nu vreau, eu nu fac ce spui tu, cine esti tu?”.

In multe zile mi se spun vorbe urate, se arunca cu instrumente catre mine, sau intentionat mi se raspunde nepoliticos. Uneori, rabdarea nu mai face echipa cu mine si cineva din minte imi spune: renunta!!!

Si reiau carti/podcasturi ale altor specialisti, incerc sa aplic, sa testez ce aud, dar stiti cum e … teoria vs practica sunt total diferite.

Si multi oameni folosesc celebra replica: “asuma-ti … ai vrut sa lucrezi cu copiii, nu ai incotro”. Sigur ca da, toti ne “asumam” meseriile alese, insa imi mentin parerea ca multe dintre valori se transmit de acasa, iar cadrul didactic sau orice indrumator/mentor/meditator, trebuie sa faca echipa cu parintele.

Imi povestea o prietena de ale mele, ca a avut un schimb de experienta la scoala fiului sau, si a trebuit sa asiste 2 ore la clasă, cu invatoarea prezenta. Mi-a spus ca nu credea ca niste copilasi de 7 anisori se pot purta astfel, si ca a simtit mare apreciere fata de invatatoare. Povestea ca elevii au vorbit continuu peste invatatoare, trageau scaunele/bancile, uneori tipau, se ridicau, radeau, si nicidecum nu se opreau cand li se cerea. A simtit nevoia sa ma sune si sa ma felicite pentru rabdarea de care dau dovada.

Si sunt zile in care ma intreb: asa e normal, asa e firesc, asa eram si noi in relatia cu profesorii noostri? Eu imi amintesc de mine si de prietenele mele, si stiu ca eram mereu puse pe sotii si glume, insa asta abia la liceu, si nicidecum in timpul orelor sau fata de profesori. Preferam sa iau o nota de 4, decat sa fie mama sunata si sa i se atraga atentia ca sunt nepoliticoasa sau ca am deranjat ora, pentru ca notiunea de respect era mai importanta decat notele.

Poate ca motivatia mea sta intr-adevar in faptul ca iubesc atat de mult ceea ce fac, si mai ales in rezultatele uimitoare ale multor copii cu care am lucrat.

Voi cum vedeti lucrurile, ideea de respect, transmiterea valorilor corect catre copii?

In spatele unor cifre reale, se află mii de ore de munca.

In urma cu 4 ani aveam doar o pagina de facebook, cu alta denumire fata de cea actuala, si postam haotic, asa cum simteam la acea vreme.

Am simtit ca trebuie sa lucrez putin in a ma perfectiona si familiariza cu ideea de postari, brand personal si promovare organica, astfel ca am facut niste investitii serioase in acest sens. Am muncit aproape un an, am invatat, am avut teme chiar, si mi-am creat un plan serios despre ce doresc sa prezint in social media. Tot la acea vreme mi-am creat si un cont de Instagram, cu care apropo, nu ma intelegeam deloc - mi-a luat luni bune sa inteleg cum functioneaza aceasta pltaforma.

Tot ce auzeam pe perioada cursurilor parcurse, erau cuvintele: "avatar de client, nisa, continut de calitate, autenticitate". Si ma tot intrebam: "cine e curios sa citeasca ce scriu eu, sau sa urmareasca ce fac eu?". Impostorul a stat langa mine non stop ... chiar si acum sunt zile cand isi face simtita prezenta.

Dar iata ca de la o luna la alta am inceput sa inteleg ideea de "creator de continut", si pas cu pas am creat mici comunitati in mediul online. Oamenii reactionau la postarile mele, imi scriau, si mai mult de atat, multi dintre ei chiar veneau sa lucreze cu mine.

Mi-a sarit in ochi, pe contul meu Insta, cifra 2000. Mai exact, in ultimii 3 ani si jumatate, am creat 2000 postari, sub forma de text, reel sau video. Nici una dintre postarile mele nu e goală, fara text, ba chiar detaliez si scriu mult la fiecare postare.

Crearea de continut cere timp, si mai ales CREATIVITATE, si prin continutul meu, incerc sa ajung la oamenii care au nevoie de mine, fie ca artist/solist, fie ca indrumator in dezvoltarea copiilor lor. Nu am continut perfect (poate), nu am doar fotografii din studio sau din locuri nemaivazute, insa tot ce prezint este autentic, despre omul Geanina si despre meseria mea de artist/educator muzical.

In postarile mele poate gasesti texte cu mici greseli de ortografie, pentru ca sunt om, nu robot, si nu apelez la AI pentru a scrie textele. Chiar si daca omit/gresesc, nu e pentru ca nu stiu sa scriu, ci pentru ca scriu in graba sau ma pierd in poveste. Pacat insa ca unii oameni nu vad 100 texte scrise corect, ci tind sa te “certe” pentru virgulă omisa in textul 101.

Ma bucur enorm sa ajut si sa inspir prin textele sau clipurile mele, persoane cu profesii diferite, iar in spatele cifrelor actuale ale conturile mele Facebook, Instagram si Tik Tok, sunt mii de ore de munca.

Usor nu este, mai ales daca te promovezi ca brand personal, pentru ca mereu trebuie sa aloci ore intregi materialelor foto/video, si ulterior scrierii textelor. Important este sa stii cu ce energie faci acest lucru, si care este obiectivul tau.

Concluzia mea este ca oricine poate creste in social media., daca doreste cu adevarat.

Reteta succesului nu o are nimeni 100%, insa garantat e nevoie de rabdare, munca, autenticitate si creativitate.

De cata vreme ma urmaresti?

“Pe vremea mea, copiii mei nu faceau atatea optionale, si s-au descurcat in viata foarte bine” - asta mi-a scris o doamnă saptamana trecuta.

Am preferat sa ii spun diplomat ca fiecare parinte alege ce simte ca e corect pentru copilul sau, insa as dori sa detaliez putin ce trebuia de fapt sa ii raspund.

Pe vremea parintilor nostri, sau chiar pe vremea cand eu eram mica, copilaria arata altfel, si ne dezvoltam natural anumite abilitati.

Cat de mult ne jucam afara?

Cat de mult stateam cu copiii la joaca?

Cat de mult ne faceam jucarii din bete, pietre, pamant?

Cate jocuri de echipa aveam?

As spune mult si multe … si da, ne dezvoltam natural si coordonarea, si motricitatea, si latura socio emotionala, eram expusi la copii, la natura, mancam ce puteam si ne descurcam, de voie sau de nevoie.

Acum insa, pentru unii copii sau de ce nu, pentru toti, e nevoie sa existe in program un atelier/activitate/optional, mai ales daca stim ca nu putem suplini noi ca parinti ceea ce le lipseste.

Vad si lucrez cu multi copii saptamanal, si observ din ce in ce mai multi de grupa mijlocie sau mare, care nu se pot deacurca deloc singuri in diverse activitati. Concret, vad ca un copil de 5 ani nu poate tine o minge in mana, nu o poate prinde daca ii este aruncata de la distanta mica, sau nu poate muta din stanga in dreapta un bat cu care spre exemplu, tinem ritmul.

Si aflu ulterior, ca la cei 5-6 ani pe care ii are, copilul inca este hranit de mamă, nu se imbraca singur, si nu face nimic fara ajutor. Iata cazuri concrete prin care vedem ca acest gen de copil are nevoie de sustinere in a-si dezvolta anumite abilitati, in a deveni independent sau a apartine unui grup.

Foarte frumos detalia caligraful Roxana Bescuca despre această situatie la un moment dat, si explica despre cat de greu le va fi acestor copii cand vor pasi in clasele 0-1 si vor fi nevoiti sa scrie, sa tina corect stiloul sau sa traseze corect linii pentru formarea literelor.

Ca parinte, cand vezi ca cel mic nu reuseste sa tina pasul la scoala, cand vezi calificative mici sau ai feedback negativ de la invatator, apar ingrijorarile. Sigur ca notele de nu definesc un copil, insa nici nu putem fi indiferenti cand nu exista progres sau cand temele devin o corvoada.

La toate grupele de copii cu care lucrez, exercitiile muzicale ritmice au ca scop dezvoltarea mai multor abilitati, inclusiv indemanarea, coordonarea, dezvoltarea motricitatii si a atentiei, iar recuzita pe care o aleg, este folosita cu un scop anume, chiar si pentru copiii de 1 anisor.

Deci un optional, nu este un moft, adesea este o necesitate, iar daca gasiti indrumatorul potrivit pentru copil, evolutia se va vedea.

Va invit sa va intoarceti putin in copilarie si sa va amintiti cate jocuri minunate jucam intr-o zi ... de la "ratele si vanatorii", pana la "flori, fete si baieti".

In lucrul cu copiii, beneficiarii sunt copiii, insa clientul direct imi este parintele, corect?

Astfel ca munca mea nu se rezuma doar la activitatile cu copiii, ci si la relatia cu parintii. In 90% din cazuri, atrag familii EXTRAORDINARE, insa evident, atrag adesea si oameni pentru care nu sunt “acel ceva”.

Tocmai de aceea, enumar mai jos cateva tipuri de clienti pentru care cred ca atelierul meu muzical nu este potrivit:

1. Clienti care sunt de parere ca muzica nu ajuta in dezvoltarea copilului.

2. Clienti care sunt 100% siguri ca cel mic se va integra in colectivitate din prima zi, fara a avea contact dinainte cu alt grup de oameni - copii, si care cred ca dezvoltarea socio emotionala nu e de luat in calcul.

3. Clienti care nu accepta ca o activitate GHIDATA e bazata pe reguli, limite si rutine.

4. Clienti care se gandesc ca oricum copilul de 2-3 ani e prea mic si nu intelege nimic din ce se lucreaza.

5. Clienti care se tem (exagerat) ca la o activitate de grup vin copii bolnavi, e haos, agitatie, muzica tare si e bulversant pentru copilul lor.

6. Clienti care cred ca ar organiza mai bine activitatea/programa daca ar fi in locul meu.

Atunci cand alegem o activitate extra pentru copiii nostri, trebuie sa ne lasam ghidati de proces si sa avem incredere in indrumator. Doar asa transmitem incredere copilului si putem vedea rezultate. Daca ducem copilul la o activitate, iar in masina/acasa, vorbim urat despre profesor, clar copilul va avea deasemenea o parere negativa fata de profesor/activitate, si nu va continua sa faca cu placere ceea ce trebuie.

Va explicam cu cateva saptamani in urma, experienta noastra cu inotul ... despre cat de greu avanseaza fiul meu, despre faptul ca ii e teama, ca stagneaza, iar profesorul se scuza ca "stam pe loc". Nu conteaza ca stam pe loc, eu ca parinte am incredere in profesor si in copil, si prefer sa facem pasi mici, insa sa inaintam, decat sa il fortam/speriem, si sa refuze sa mai mearga la inot. Nici o secunda nu am acuzat profesorul de inot, ba chiar il apreciez pentru rabdarea pe care o are, pentru ca stiu ca rezultatele se vad in timp.

In ultima vreme, toate grupele de la atelierul muzical sunt SOLD OUT cu 2-3 saptamani inainte de a tine atelierul, iar aceste inscrieri vin de la parintii care vad beneficiile activitatilor mele.

Si chiar si cu o grupa baby extra, sambata, de la 9.00, locurile sunt aproape ocupate 100%.

Ce spune asta?

E muzica un aliat in dezvoltarea copiilor?

De la inceputul acestui an, sunt cursant la distanta in programul "Lucrul terapeutic prin muzica pentru copii cu dizabilitati", program sustinut de Music as Therapy International.

Mi-am dorit mult sa intru putin si in aceasta zona, intrucat in ultimii ani am primit foarte multe cereri de a lucra cu copii cu cerinte speciale, si am fost nevoita sa refuz, fiind o categorie de copii careia nu as fi stiut cum sa aplic ceea ce fac uzual.

Si ma felicit pentru ca am luat decizia de a nu profesa intr-o zona pe care nu o stapanesc, pentru ca lucrurile stau putin diferit cand vine vorba de aplicarea terapeutica a muzicii pentru aceasta categorie de copii.

Pe langa modulele si temele pe care la parcurg saptamanal in programul de invatare mai sus mentionat, am avut bucuria ca in weekend-ul ce a trecut, sa particip fizic la o formare intensiva ce are in prim plan copiii/adultii cu dizabilitati.

Cand vine vorba de copii sau adulti/varstnici cu diverse probleme de natura mentala, lucrurile stau cu totul diferit, astfel ca procesul de integrare a muzicii, programa, vocea si abordarea sedintelor sunt total diferite fata de modul in care eu lucrez in cadrul atelierelor muzicale.

Inainte de a aplica muzica copiilor cu dizabilitati, este nevoie de reflectare, este nevoie de cateva sedinte in care trebuie doar sa observi si sa intelegi emotiile si comportamentul pacientului. E realmente necesar sa accepti starea pacientului, sa il cuprinzi, sa il contii, si sa te lasi ghidata de emotiile si starile lui. Pacientul te ghideaza si iti arata ce si cum prefera, pacientul da tonul si te invita in lumea lui, iar tu, ca practician, conduci sesiunea prin improvizatie vocala, prin cantece si cu ajutorul a diverse instrumente care il stimuleaza sau care il atrag.

Trainerul nostru, Monica Szabo, ne-a trecut prin toate starile si ne-a ajutat sa intram atat in rolul practicianului, cat si in rolul pacientului. A fost extrem de greu pentru mine in ambele situatii.

Pentru a le ajuta pe colegele mele sa tina o sesiune de muzicoterapie, a trebuit sa joc rolul unei fetite de 10 ani, cu forma usoara de autism. Am facut tot posibilul sa joc acest rol, pentru ca trebuia sa le pun in dificultate pe colege, insa pe toata perioada sesiunii, am fost bulversata, stresata, agitata, si ganditi-va, doar ma prefaceam. Oare ce simte asadar, cu adevarat, un copil care sufera de aceasta tulburare?

Eu spre exemplu, am avut misiunea de a ghida un grup de adolescenti cu retard mintal, printr-o sesiune muzicala - desi au trecut prin mainile mele sute de copii, ieri imi tremurau si vocea, si mainile si picioarele, cand am iesit in fata sa conduc sesiunea.

Noi, cursantele, am avut totusi niste cazuri usoare pentru partea practica, insa am vazut multe materiale video in care Monica lucra cu copii imobilizati la pat, cu forme grave de retard, paralizie, sindrom down sau autism. Extraordinar modul in care reusea sa calmeze acei copii, sau modul in care acestia reactionau la sunetul unui instrument de percutie.

Muzica aplicata copiilor cu dizabilitati, ca si in cazul copiilor tipici, este fermecatoare. Exista insa o asemanare majora in ambele tabere: RABDARE. Se intampla lucruri minunate si copiii evolueaza extraordinar de frumos cu ajutorul sunetelor, ritmului, improvizatiei, insa este un proces de durata, iar rezultatele se vad in timp.

Stiu ca mai am multe, chiar foarte multe notiuni de asimilat si le primesc cu bucurie, iar daca cumva, candva, Dumnezeu crede ca pot fi omul care sa indrume un copil cu dizabilitati, sigur il va aduce in calea mea, fara sa il caut.

Credeti in beneficiile muzicii, cu toata increderea!