Se spune ca suntem media celor 5 oameni care ne inconjoara, pe care ii urmarim sau cu care ne petrecem timpul.

Adevarat sau fals?

Cele 3 persoane despre care voi vorbi astazi, sunt 3 femei puternice, de succes, pe care le urmaresc de ani de zile, si care au impact pozitiv asupra mea. Sunt exemple ASA DA, sunt femei cu valori comune care ma inspira si care reusesc sa ajunga in inimile oamenilor nu doar prin ceea ce scriu, ci si prin toate actiunile pe care la fac.

Sunt recunoscatoare Universului ca am avut ocazia sa le intalnesc si personal, iar ceea ce am simtit din spatele tastaturii (doar din mediul online), am simtit si in realitate.

MIRELA RETEGAN

Nici macar nu aveam copil cand fredonam si ma distram pe piesele Gasca Zurli. Nici nu ma gandeam acum 15 ani ca va veni ziua in care voi merge cu copilul meu si voi urla in sala de spectacol: "Am o casuta mica ...", dar am facut-o, si m-am simtit minunat!

Mirela ne invita ori de cate ori poate sa fim copii. Sa ramanem in corpul de adulti, insa sa ne bucuram in continuare de viata, sa cantam, sa dansam, sa ne maimutarim, si sa dam jos gradele sau functiile care ne incorseteaza. E un sentiment atat de frumos sa fii copil, sa nu tii cont de ce spun cei din dreapta si din stanga, mai ales daca faci lucruri nebunesti cu si pentru copilul tau ...

Fiecare carte, text, podcast sau articol marca Mirela Retegan sunt o lectie de viata - trebuie doar sa avem ochi si urechi pentru a intelege mesajele transmise. Rugaciunea, credinta, recunostinta, faptele bune si dragostea pentru copii o reprezinta, iar eu ma regasesc adesea in tot ce arata publicului. Avem nevoie de astfel de repere, de astfel de oameni care sa ne inspire, care sa ne ridice si care sa ne ajute sa privim cu ochi buni ceea ce ne inconjoara.

MANUELA CIUGUDEAN

Cand povestesc prietenilor/apropiatilor despre Manuela, le spun atat: Manu este o carte deschisa, o carte de care nu te plictisesti nicioadata, o carte cu mii de pagini valoroase din care poti invata enorm. Manuela este coach si antrenor de brand personal, si este cea mai energica si motivationala persoana pe care o cunosc. Am avut sansa sa lucrez cu Manuela inca din anul 2019, si cu recunostinta spun mereu celor care ma urmaresc online sau offline, ca tot parcursul meu se datoreaza ei. Recunosc, am fost o eleva silitoare, am ascultat si am implementat tot ce am invatat in cursurile Manuelei, si inca aplic in business noutatile prezentate mediul online sau la diverse evenimente.

Pentru Manuela nu exista nu se poate si gaseste solutii la orice. Perspectiva ei in ceea ce priveste business-ul/brandul personal mi-a fost mereu de ajutor, si dupa fiecare intalnire cu ea in care plang la propriu ca am situatii greu de gestionat, gasesc de indata solutii eficiente si de lunga durata. Manuela m-a invatat sa fiu ferma, sa inteleg ce inseamna limitele in relatia cu clientii, si mai ales, m-a invatat sa ma valorizez cu adevarat. Ca aveti un business nou sau nu, ca aveti nevoie de claritate sau indrumare in ceea ce priveste brandul vostru - Manu e persoana potrivita voua.

ATENA BOCA

In anul 2015, cand am aflat ca sunt insarcinata, o buna prietena de-ale mele mi-a spus: "Te voi adauga intr-un grup de facebook dedicat mamicilor - este o comunitate faina, solida, cu femei educate". Am fost primita in comunitate asadar inca din 2015, si imi amintesc si acum faptul ca zi de zi eram impresionata de subiecte, de modul in care isi vorbeau mamicile, de faptul ca nimeni nu se certa, nimeni nu judeca, si mai mult de atat ... se scria (si inca se scrie) CORECT GRAMATICAL.

Pas cu pas am aflat cine se afla in spatele comunitatii La primul bebe, cum a luat nastere comunitatea si care este scopul ei. Am descoperit-o asadar pe Atena Boca, fondatoarea La primul bebe, si zi de zi ma simteam si mai apropiata de comunitate, de membri, de proaspetele mame sau de mamicile cu vechime. Cand copilul meu dormea ore in sir pe mine si stateam nemiscata, ma bucuram ca pot tine telefonul in mana si pot citi/comenta/rade sau plange la ce scriu mamele in comunitate.

Campaniile umanitare care au loc de 2 x pe an in comunitatea La primul bebe, arata cu adevarat puterea comunitatii si a mamelor din comunitate. Licitand produse sau servicii, reusim an de an sa strangem sute de mii de euro, bani cu care sunt renovate spitale din toata tara. Toata aceasta munca titanica revine Atenei si echipei sale extraordinare, care merita aplauze si felicitari.

Am avut bucuria sa o cunosc si pe Atena personal, in 2019, la un eveniment offline la care a povestit despre plecarea sa pe Kilimanjaro: cata emotie a transmis, e greu de explicat in scris. Toata experienta ei, povestita cu emotie si lacrimi in ochi, a fost tot despre motivatie si despre puterea pe care o avem in noi, dar pe care nu o vedem.

La primul bebe este singura comunitate din Romania premiata de Facebook USA si numita una dintre cele mai de impact 100 de comunitati online din lume.

Ultimul interviu al Atenei care m-a emotionat si care mi-a bucurat inima, este cel de la conferinta TEDx Cluj, cel mai mare eveniment de acest gen din Romania. Interviul poate fi vizionat aici: https://youtu.be/eCxUTgXCUew?si=ulSxQfFA5GITKJp1

Concluzii ...

Urmariti si ascultati oameni valorosi, oameni care inspira si care sunt gata sa ajute oricand.

Inconjurati-va de oameni care: va incurajeaza, va asculta, va lasa sa visati, va sustin, nu va judeca, va apreciaza, va valorizeaza, sunt empatici, prezinta incredere, sunt inspirationali, aveti valori comune, va sunt alaturi la greu, va ofera ajutor dezinteresat, se bucura pentru succesul vostru ... si lista poate continua.

Nu poti multumi pe toata lumea!

Nu poti ajuta pe toata lumea!

Nu poti fi pe placul tuturor!

Nu poti rezona cu toti cei din jurul tau!

Nu te poti da dupa cum bate vantul, doar pentru a da bine sau a nu supara pe cineva.

In prima parte a perioadei antrprenoriale, m-am dat peste cap cat sa nu supar pe nimeni si am facut multe sacrificii pentru a multumi clientul x sau y. Pentru orice nemultumire a unei mirese spre exemplu, la a carei nunta prezentam/cantam, ma invinovateam ca sigur as fi putut face mai bine, cat sa fie relaxata. La orice eveniment la care oamenii nu aveau chef de dans, ma biciuam zdravan, ca probabil din vina mea nu danseaza, ca nu stiu sa ii atrag.

Total eronat!

Niciodata nu era vorba despre mine sau despre faptul ca nu imi fac treaba bine!

Chiar si cand am inceput sa lucrez cu copiii, mai cu seama in relatia cu parintii, m-am lovit din nou de aceste sentimente cu care nu e deloc usor sa traiesti. De cum auzeam parerea critica a unui parinte despre modul meu de lucru/organizare, de indata eram gata sa schimb structura a ceea ce creasem. Cum vedeam un parinte nemultumit de regulamentul meu, cum fugeam acasa sa mai editez ceva la el ... si nu in favoarea mea.

Pana cand am cedat ... psihic. Nu mai stiam nici eu ce scriu, cui scriu, ma mulam dupa dorintele tuturor, uitand ce imi doresc cu adevarat si care este misiunea mea. Si a fost nevoie sa inteleg un lucru: NU POT AJUNGE LA TOATA LUMEA, in varianta dorita de ei 100%.

Eu imi fac treaba la fel e bine si cu aceeasi implicare si la evenimente, si in fata copiilor/parintilor. Un lucru este cert: fiecare dintre ei ma percep diferit, iar daca cineva nu ma vede bine sau nu valorizeaza munca mea, nu e despre mine.

Si da, unii ma vad WAW, altii BAU - accept acest lucru si chiar il inteleg. Pentru ca nici eu la randul meu nu rezonez cu toti oamenii de la care am cumparat un serviciu poate - asa ca aleg sa caut pe altcineva.

Este normal si sa ai si o parere negativa despre cineva sau sa dai un feedback neagtiv unui prestator care a incalcat anumite valori, care a mintit, care a dat teapa, care nu si-a tinut promisiunea, insa aici este cu totul alta situatie.

La nivel energetic, analizez saptamanal parintii care ajung cu copiii la mine: unii intra zambind, canta, danseaza, vorbesc cu mine, altii insa ma privesc incruntat, abia imi raspund la salut, si sunt nervosi si iritati intreaga ora. Simt pe loc ca acei oameni nu au un gand bun vis a vis de prestatia mea sau de persoana mea - deja simt ca nu ma plac, dupa modul in care interactionam sau nu. Chiar daca pentru copil sunt persoana de care are nevoie, chiar daca s-a simtit bine alaturi de mine, parintele decide daca va continua sa investeasca timp si finante in a aduce copilul in continuare la mine.

Am decis sa aleg oamenii la care vreau sa ajung! Daca ii voi ajuta in mod remarcarabil, vor povesti si altora. Iar cei interesati cu adevarat de ceea ce ofer, vor vedea cu ochi buni ceea ce livrez, indiferent ca sunt pe scena sau in fata copiilor de 2-3 anisori.

Nu mai vreau sa ajung la toata lumea. Vreau sa ajung la cei care au cu adevarat nevoie de mine, sa ajung la cei care apreciaza munca si daruirea cu care imi fac meseria.

Va invit sa aplicati acest principiu si in meseriile/vietile voastre.

Va va fi de mare folos!

La ce ne raportam cand evaluam un profesor/antrenor/cadru didactic?

Luam in calcul doar asteptarile noastre vis a vis de abilitatile lui academice si modul sau de predare sau urmarim si cat/cum munceste copilul nostru?

Ne-a luat ceva vreme sa il convingem pe fiul nostru sa incerce (macar) sa mearga la inot: stiti si voi ... teama de nou, de apă, si de muncă totodata. Insa am reusit (yey!!), in vara lui 2023!

Gandul nostru ca parinti, a fost intai de toate ca este important pentru el sa invete sa inoate, stim ca acest sport il ajuta si din punct de vedere fizic, si ne-am dorit sa aiba o activitate sportiva care sa il responsabilizeze. Din pacate, cu muzica nu ne-a mers.

Multe sedinte, dar multe … abia se baga in apă. Inca de acasa isi spunea ca are emotii, ca nu e pregatit, si ii simteam mereu starea anxioasa, inca din vestiar. Niciodata nu a spus ca nu mai vrea sau ca nu ii place, insa pana sa intre in bazin si sa lucreze, isi facea o mie de ganduri si scenarii.

Ba chiar era este super mandru de el la final de antrenament, cand ne arata ce scheme noi a invatat, si cum de la o sedinta la alta renunta fie la pluta, fie la bastonul plutitor.

Au fost mult momente cand am simtit ca instructorul se scuza la noi ca Nik nu evolueaza, ca stagneaza.

Dar stati putin?

E vina profesorului ca fiul meu are un ritm diferit fata de alti copii?

E vina profesorului ca nu inoata dupa 4 sedinte?

E vina profesorului ca fiul meu face parte din categoria copiilor pasionati de jocuri statice, pe uscat? (Nicholas inca de mic a fost pasionat de puzzle-uri, sah, constuctii lego, niciodata nu a fost aventurier, catarat prin copaci sau entuziasmat de tiroliene).

I-am spus antrenorului foarte relaxati, si eu si sotul meu, ca totul e in regula, ca suntem increzatori, si sa nu puna presiune nici pe el ca profesionist, nici pe Nik. Noi avem incredere ca va reusi sa isi invinga teama si va reusi si sa inoate, in ritmul sau. Repet, copilului ii place activitatea, rezoneaza cu profesorul, insa ritmul si curajul lui in ceea ce priveste inotul, nu sunt la cote maxime.

Copiii sunt atat de diferiti (chiar si fratii), incat nu cred ca e in regula sa avem asteptari nerealiste sau sa grabim anumite procese. Nik nu e incă la etapa in care sare in apa cu tumbe sau scheme de circ, insa si-a depasit multe temeri, e stabil si relaxat la multe exercitii, iar noi suntem mandri de evolutia sa. Si daca vom continua sa fim constanti, sa mergem saptamanal la bazin si sa il incurajam, va reusi.

Toate la timpul lor!

Vad des in social media sau in grupuri de mamici (si sincer, ma supara putin), anunturi de genul: “caut un profesor serios", "caut un meditator cu rezultate bune", "vreau recomandare de cel mai cel educator”, “caut psihilog bun la pret decent”, “caut cel mai bun terapeut, sa ma rezolve repede”, "unde gasesc cel mai bun instructor fitness?".

Uneori, putem trimite copiii la cei mai cei profesori, daca ritmul lor, starea emotionala si capacitatea lor de invatare este alta decat asteptarile noastre, lucrurile nu vor functiona. Ba mai mult, vom si “blama” profesorul, ca nu e in stare sa …

Degeaba lucram cu cel mai bun instructor de fitness din oras, daca zi de zi mancam shaorma - intelegeti voi comparatia.

Asa vad lucrurile si cu copiii: un lucru bine invatat, asimilat si care sa dea rezultate, are nevoie de timp si de muncă.

Stiam ca Nik nu va reusi sa invete sa inoate cu o lectie sau doua de inot, si e normal.

Cum de altfel, nici copiii care ajung o singura data sa lucreze cu mine nu deprind toate abilitatile despre care povestesc adesea.

Rabdare, munca si constanță, acestea sunt cheia reusitei si la gradi, si la scoala, si la activitati extra, si la joburile noastre.

Sunt ceva ani de cand sunt fascinata de neuroplasticitate, cu atat mai mult cu cat am vazut ca mare parte din activitatea pe care eu o desfasor cu copiii, are foarte mare legatura cu acest subiect.

Toate exercitiile si toate jocurile pe care eu le parcurg cu copiii (si nu numai), pe muzica, au in prim plan dezvoltarea acestora si antrenarea mintii lor prin joc si joaca.

Am citit mult in ultimii ani despre neuroplasticitate, si am decis sa va prezint scurte paragrafe extrase din cartea profesorului Leon Danaila – Secretul longevitatii creierului.

Ca si definitie propusa de dl. Profesor:

“Neuroplasticitatea reprezintă capacitatea creierului de a se schimba, de a-şi modifica structura și funcția, ca reactie la factori intrinseci şi extrinseci, la o activitate fizică sau la un proces mintal. Schimbările pot fi provocate de noi experiente, modificări ale ambientului sau leziuni ale creierului. Plasticitatea pe termen lung este mecanismul principal prin care creierul stocheazã și procesează informațiile, și joaca un rol esențial în cadrul proceselor de învățare și memorare. Pe de altā parte, plasticitatea ajuta la vindecarea creierului după accidente vasculare cerebrale și după leziuni traumatice. In acest context, capacitatea de control a anumitor cai neuronale și a anumitor tipuri de sinapse duce la îmbunātățirea sănătătii.”

Cat de mult mi-a placut si ce mult am rezonat cu aceasta fraza: “Copii învață ceea ce trăiesc. apoi cresc pentru a trăi ceea ce au învtat".

Toate exercitiile si jocurile pe care eu la propun copiilor cu care lucrez, au in spate beneficii care nu se vad la prima vedere, insa prin fiecare exercitiu, urmaresc ceva. Multe dintre ele sunt menite sa antreneze memoria, altele functiile motrice sau cognitive, altele lucrul in echipa, sincronul sau adaptarea la nou.

Adesea, repet exercitiile voit, nu pentru ca nu mai am idei sau nu mai stiu cu ce noutati sa vin in fata copiilor. Dupa cum spune si dl. Prof.: “repetarea unei activități şi accesarea amintirilor ajută la construirea de conexiuni mai puternice în creier. La rândul său, acest lucru ne permite sa îmbunătățim si mai mult memoria si abilitățile de înväțare. Antrenarea memoriei poate duce la îmbunătățirea conectivității retelelor neuronale și la prevenirea, într-o anumită măsură, a pierderii memoriei, asociatā vârstelor înaintate. Mnemotehnicile sunt procedee de exersare a memoriei care folosesc asociații și combina vizualizarea, orientarea spațiala, reprezentarea prin imagini sau conditionāri legate de ritm.”

Cine a ajuns la activitatea mea, mai cu seama parintii copiilor de 1-3 ani, care stau in sala alaturi de copii, nu de putine ori au auzit de la mine: “va rog sa ii ajutati sa mute instrumentul in mana stanga, si apoi iar in dreapta. Va rog sa ii ajutati sa isi foloseasca ambele manute”.

Iata si explicatia d-lui Profesor: “O metodă simplå de a forma noi circuite neuronale este folosirea mâinii nedominante pentru a face activitățile zilnice. Aceste exerciții cognitive, cunoscute sub numele de neurobice, întăresc conectivitatea dintre celulele creierului. Studiile au arătat, de asemenea, ca activitătile cu mâna nedominantă pot îmbunătăți sănătatea emotională, concentrarea și controlul impulsurilor.”

Cu parere de rau, nu sunt deloc de acord cu replici precum: “pe vremea noastra …”, “lasa ca uite ce bine am crescut noi si nu faceam atatea ...”, “lasa, ca invata la scoala …”, “nu merita investit in copil, facem acasa destule lucruri …”.

Vad zilnic in social media dezbateri intre parinti despre ce si cum trebuie aplicat copiilor, si sunt perfect de acord ca fiecare dintre noi alege cum isi ajuta copilul sa se dezvolte. Cu ce nu sunt de acord insa, este DEZINFORMAREA. Si cand dau de o carte atat de pretioasa, scrisa de un GENIU pot spune, scrisa de un doctor care iata, la 90 de ani inca opereaza pe creier, spun: ALELUIA. Nu sunt doar niste texte scrise de mine pe Facebook, nu sunt doar niste povesti, sunt intamplari si studii prezentate de un om care le-a aplicat si le-a trait.

Printre concluziile trase de domnul doctor, cu privire la NEUROPLASTICITATE in randul copiilor, se numara:

• Există perioade critice în dezvoltarea copilului, când creierul este deosebit de receptiv la anumite tipuri de învătare și adaptare, cum ar fi învățarea limbilor sau dezvoltarea abilităților motorii.
• Copiii au o capacitate mai mare de recuperare după leziuni cerebrale, datorită neuroplasticității puternice.
• Creierul lor poate reatribui functiile pierdute altor regiuni cerebrale.
• Mediul în care traieşte un copil are un impact semnificativ asupra dezvoltării creierului.
• Stimularea pozitivă, experientele educaționale și interactiunea socială contribuie la formarea conexiunilor neuronale.
• Invățarea și experientele noi consolidează conexiunile neuronale. De exemplu, jocul şi activitățile creative sunt esentiale pentru dezvoltarea cognitiva copiilor.
• Deşi creierul păstrează o anumită măsură de plasticitate pe tot parcursul vieții, capacitatea de reorganizare și adaptare este mai mare în copilărie și adolescență.
• Intervențile educaționale şi terapeutice timpurii pot avea un impact semnificativ în cazul copiilor cu întârzieri în dezvoltare sau cu alte probleme, exploatând capacitatea lor naturală de neuroplasticitate pentru a îmbunătăți rezultatele pe termen lung.

Si copii, si adultii, si varstnicii, au nevoie de activitati si experiente pe tot parcursul vietii. Evident ca mai multi factori influenteaza starea de bine a creierului, insa azi m-am oprit si am detaliat cateva aspecte care au in prim plan ceea ce implica meseria mea - lucrul cu copiii.

Dati mintii voastre ceea ce are nevoie, pentru o stare de bine generala, si pentru o imbatranire frumoasa!

Este 1 ianuarie 2024, sunt usor adormita dupa noaptea de Revelion, insa destul de fresh cat sa pot scrie acest text.

In fiecare luna a anului trecut am tras linie si am observat atent ce a mers, ce nu a mers, ce pot imbunatati, ce trebuie reparat, la ce trebuie sa renunt, insa cred ca fiecare dintre noi facem si un bilant general la final de an.

Am avut un an bun per total, desi primele 3 luni m-au daramat destul de tare emotional, datorita unor probleme de familie. Slava Domnului insa, ca de prin luna martie, lucrurile s-au asezat si am putut sa ma focusez pe ceea ce aveam in plan.

Dupa ce am tras linie, am ajuns la o concluzie: nu mereu putem controla totul. Sunt lucruri si situatii la care nu putem schimba nimic, si cu cat ne impotrivim mai mult sortii, cu atat mai tare agaravam. Mi-a fost greu sa accept decese in familie, probleme mari de sanatate ale membrilor familiei, dar faptul ca stateam inchisa in casa si plangeam nu ajuta cu nimic.

Cred ca daca e dat sa se intample ceva, se intampla: fie bune, fie rele. Important este sa stim cum sa le primim, cum sa gestionam emotiile pozitive sau negative, si sa ne adaptam fiecarei situatii.

Pasesc in noul an cu o rezolutie la care tot lucrez de ceva vreme, insa simt ca mai am de lucru: LIMITE. Limite in relatia cu clientii, prietenii, si chiar familia. Faptul ca spunem mereu DA, ca suntem de acord de fatada, ca ne pliem dupa nevoile altora fara a tine cont de ce simtim cu adevarat, ne poate afecta enorm starea psihica, si pentru ca am fost acolo, nu doresc sa retraiesc stari care sa ma dezechilibreze.

In calitate de antreprenor, stiu ca fara limite clare si reguli in relatia cu clientii/colaboratorii, poti esua total, si nu imi doresc asta.

Si am mai invatat in 2023: este firesc sa nu te placa toata lumea. A te place toata lumea inseamna a face pe plac tuturor si a uita de tine.

Tocmai de aceea, LIMITELE creeaza distanta fata de unele persoane care nu sunt de acord cu ceea ce spui sau cu ce faci. Imi doresc sa accept mai usor acest lucru si sa inteleg ca nu trebuie sa ma placa toata lumea, nici prietenii, nici clientii.

Sunt EU, asa cum sunt, pentru cine are nevoie cu adevarat de mine, fie ca e ruda, prieten sau client.

Sa avem un an nou asa cum ne dorim.

La multi ani!

Luna Decembrie este luna haosului, cel putin in Bucuresti asa se simte.

Magazine pline, sosele aglomerate, oameni nervosi, agitati, pe fuga, disperati adesea ca nu mai gasesc produsul x la raft, sau ca nu ajunge curierul la timp cu comanda plasata.

Pregatirile de Craciun sunt un motiv intemeiat de stres si panica pentru cei care se tem ca nu au timp sa gateasca cele 7 feluri de mancare sau pentru cei care nu au gasit nuanta de rosu "ferarri" la rujul promis sotiei.

Dar pentru cei care nu pot pune pe masa nici macar un fel de mancare, cum este?

Oare pentru copiii care nu isi permit nici macar sa viseze ca ar ajunge Mosul la ei, cum este?

Candva, am trecut si eu prin momente dificile, si a fost dureros sa astept ... si sa nu se intample nici o minune. Dar norocul meu a fost sa fiu inconjurata de oameni binevoitori care au oferit din ceea ce aveau, care au putut cu bunatatea lor sa transforme durerea in bucurie. Si de aceea, mi-am promis ca atunci cand voi creste, daca imi voi permite, voi ajuta.

Sa stiti ca nu e nevoie sa fii BOGAT, pentru a face o fapta buna. Si da, oamenii se mobilizeaza de cele mai multe ori, de Paste si de Craciun, insa oamenii au nevoi tot timpul anului.

Si putem fi de mare ajutor, chiar si din putinul nostru:

1. Putem oferi timp - o ora de discutii cu un batran sau un orfan, sigur i-ar alina singuratatea
2. Putem oferi un zambet si o vorba buna pe strada
3. Putem oferi o haina pe care nu o mai purtam (sigur toti avem rafturi care dau pe afara)
4. Putem oferi o masa calda
5. Putem plati cumparaturile unui batranel la supermarket
6. Putem dona catre un ONG jucarii sau ce nu mai folosesc copiii nostri
7. Putem dona sume mici de bani catre centre de copii/batrani
8. Putem completa declaratiile 230, daca suntem angajati, si sa le alocam unui ONG
9. Putem oferi cuiva ceea ce lucram: lucru manual, servicii, diverse produse create de noi
10. Putem oferi o imbratisare - e GRATUITA

Mii de oameni tanjesc la cele mentionate mai sus, iar daca pentru noi par banale, pentru altii sunt comori. Si nu trebuie sa ne gandim la a face cele de mai sus cu o ocazie speciala, sunt binevenite oricand.

Ascultam in ziua de ajun slujba de la biserica, si am ramas impresionata de predica preotului. Intra-adevar, adesea suntem preaplini de noi, nu acceptam orice, opunem rezistenta, si de cele mai multe ori, cu aroganta, spunem: "de ce sa fac eu asta?". Nici macar nu stim care e planul Domnului cu noi, insa ne simtitm in multe situatii superiori si refuzam sa facem lucruri care poate ne-ar ajuta chiar si pe noi in plan spiritual.

Poate vrem sa oferim, insa nu stim, ezitam, si spunem nu.

Daca toti am face cate o fapta buna pentru semenii nostri, cu siguranta Craciunul ar fi mai bun pentru toti, dar din pacate, jumatate din bucatele gatite/cumparate de sarbatori ajung la cosul de gunoi.

Craciun binecuvantat alaturi de cei dragi!

Sunt toti copiii capabili (emotional), sa iasa in fata, sa spuna poezia/cantecelul cu zambet si fara pic de greseala?

Eu cred ca nu, mai ales daca vorbim de o varsta frageda.

Cadrele didactice muncesc enorm pentru a pregati o activitate de acest gen, si incep a repeta cu 2-3 luni inainte, pentru a prezenta parintilor un moment frumos care sa creeze bucurie. La acea petrecere de 30 de minute, parintii pot vedea (sau nu), munca unui educator/invatator. Pe de alta parte, si parintii sunt mandri pana la cer cand copilul recita exemplar, si este firesc sa fie asa.

Dar ce facem cand copilul are un blocaj, nu vrea sa participe, are o zi proasta, nu a dormit, are emotii? Il amenintam, il certam, il aratam cu degetul, ii spunem ca nu mai vine Mosul?

Consider ca inca din momentul in care se incep repetitiile pentru serbare, e important sa nu se puna prea multa presiune pe copil: nici acasa, nici la clasa. Copilul trebuie sa plece la drum cu gandul ca face ceva distractiv, ca va dansa/canta alaturi de colegi, si ca parintii il vor aplauda. Stresul si presiunea din exterior il vor paraliza, si in ziua serbarii probabil se va gandi doar la: “sper sa nu gresesc”. Si cu toata teoria/pregatirea, sunt copii care la serbare, se blocheaza: au emotii, iar cand vad multimea de oameni, uita totul.

Cum reactionam in acele momente, ca parinti? Tipam, amenintam, pedepsim?

Poza de mai jos este de acum 4 ani, de la o prima serbare de Craciun a lui Nik. Stia poezia perfect acasa si chiar astepta serbarea cu entuziasm. Ei bine, cand a venit randul lui, am vazut cum se ineaca de plans. Am fugit pe mica scena, l-am imbratisat, i-am spus ca e totul in regula, suntem cu el si eu si tati, si ca nu e nici o problema daca nu poate continua. L-am luat in sala, am stat imbratisati si i-am privit pe ceilalti colegi. Alti 2 copii s-au emotionat la fel de tare si au refuzat sa recite poezioara. Parintii lor insa, au inceput sa le reproseze: “ma faci de ras! Treci ma acolo si zi poezia, ca te cearta doamna. Adio Mos Craciun, nu esti in stare sa …”.

Incepusem si eu sa plang auzind cele de mai sus, ma durea pe mine, va imaginati insa cum au primit copiii acele vorbe grele?

Opriti-va o secunda si faceti un exercitiu de imaginatie: ganditi-va ca intreaga viata ati lucrat de acasa, sau intr-un loc cu putini colegi, si deodata, sunteti pusi pe o scena, in fata a 500 de oameni. Toti ochii sunt atintiti spre voi, si trebuie sa zambiti, sa vorbiti clar, sa parcurgeti impecabil prezentarea la care ati lucrat..

Oare e usor?

Prezint evenimente si cant in fata a zeci/sute de oameni, de mai bine de 20 de ani. Ati putea crede ca imi e atat de usor sa fac asta, incat nu am nici o grija. Ei bine, nu este asa: mereu am emotii, mereu imi fac griji, mereu tremur sau am palpitatii, caci este firesc sa simt toate acestea. Si sunt adult. capabil sa gestionez sau sa controlez emotiile. Copilul de 2-3-4 ani stie? Ma indoiesc.

Am citit insa de curand un articol care are foarte mare sens, si am aflat de ce vrem perfectiune pe toate ariile in ceea ce ii priveste pe copiii nostri. Suna dur, insa e tot despre noi, da! Prin reusitele lor, noi, parintii primim laudele. Noi dam bine atunci cand copilul e olimpic, noi dam bine cand copilul de 2 ani stie literele si cifrele, noi suntem laudati cand copilul reuseste, pe cand, parintele copilului care se incurca, greseste, este aratat cu degetul.

Bucurati-va de orice tip de serbare/petrecere, traiti-o cu toate balbele si greselile, si puneti-va putin in locul copiilor vostri inainte de a pune presiune!

Am atras in comunitatea mea si la sala de muzica totodata, parinti extraordinari!

Ii vad saptamanal pe parintii copiilor de la grupa 1-3 ani, cat sunt de implicati pe parcursul atelierului muzical. Caci nu, nu este deajuns ca parintele sa fie langa copil si atat, este nevoie sa lucreze cu el, sa se conecteze, sa parcurga impreuna exercitiile si sa se bucure de ora petrecuta impreuna.

Imaginile sau clipurile in care ii vad pe acesti parinti cantand si dansand cot la cot cu copiii sau bebelusii lor, sunt satisfactia mea suprema. Si sa stiti ca saptamanal, vin foarte multi tatici la atelierul muzical, iar bucuria e cu atat mai mare, in ideea in care multi ar fugi de o astfel de activitate ("cum sa merg eu acolo, sa dansez pe Alunelul?").

Eu am vorbit si voi vorbi ori de cate ori am ocazia despre beneficiile unei astfel de activitati in dezvoltarea copiilor, dar stiti cum e: doar prin testare si consecventa, parintii pot vedea rezultate concrete.

Va reamintesc totusi, ca un studiu din 2016 realizat la Institutul pentru Creier și Creativitate al Universității din California de Sud, a constatat că experiențele muzicale din copilărie pot accelera de fapt dezvoltarea creierului, în special în domeniile achiziționării limbajului și abilităților de citire.

Potrivit Asociației Naționale a Comercianților de Muzică (Fundația NAMM), învățarea unui instrument poate îmbunătăți învățarea matematică și chiar crește scorurile SAT.

Dar rezultatele academice nu sunt singurul beneficiu al educației și expunerii muzicale. Muzica cuprinde toate domeniile dezvoltării copilului și abilităților pentru pregătirea școlară, inclusiv alfabetizarea intelectuală, social-emoțională, motrică, limbajului și în general.

Expunerea copiilor la muzică în timpul dezvoltării timpurii îi ajută să învețe sunetele și semnificațiile cuvintelor. Dansul pe muzică îi ajută pe copii să-și dezvolte abilitățile motorii, permițându-le în același timp să exerseze expresia de sine. Pentru copii și adulți, muzica ajută la întărirea abilităților de memorie.

Si e nevoie si de un reminder: consecventa si rutina oricarei activitatii = cheia succesului.

Alegeti ceea ce este potrivit copiilor vostri, alegeti informat, mergeti catre persoane dedicate si implicate, si implicati-va si voi in procesul de dezvoltare al copiilor!

… împreună!

Acest cuvant mi-a ramas intiparit in minte, de la evenimentul Openminds - INCLUZIUNE & DIVERSITATE, eveniment la care am fost invitata de Monica Hozoc.

Recunosc, nu eram foarte convinsa ca voi reusi sa ajung, si nici nu credeam ca ma voi regasi in subiecte. Evenimentul a avut loc in ziua in care in Bucuresti se faceau repetitii pentru parada militara, cred ca e de ajuns sa va spun asta … fie … am intarziat o ora.

Am avut surpriza sa vad ca evenimentul este moderat de Amalia Enache, pe care in toti acesti ani o vazusem doar la pupitrul stirilor: cu atata daruire a prezentat si a intervievat toti invitatii, incat mi-a captat atentia intru totul.

Societatea doreste, eu, tu, cei de langa noi, dorim sa ne implicam si sa facem ca lucrurile sa functioneze pentru toti oamenii, indiferent de stare, statut, rasă, religie samd, insa facem ceva concret in acest sens? Eu cred ca nu facem indeajuns … iar in meseria mea de educator muzical, vad cum copiii au de mici intentia de a eticheta. Intalnesc in gradinite copii introverti, cu ochelari de vedere, mai plinuti, care suferă de diverse tulburari, si ma doare atunci cand alti copii vin si imi spun: “vezi ca ala nu vorbeste”, “nu ma joc cu fetita aia ca e grasa”, “nu vede ce ne arati, nu vezi ca e ochelarist”? Sunt exemple mici, insa care pot afecta enorm copiii care sunt supusi acestor “banale umilinte”.

La nivel mic, cu puterea pe care o avem ca parinti/cadre didactice, ii putem invata pe copiii nostri, ATENTIE, inca de mici, sa nu judece, sa nu umileasca, sa nu rada de un copil mai necajit, sa nu se laude in exces, ci sa se pună in pielea celuilalt.

Din orice carte, film sau eveniment de acest gen avem de invatat, important este sa ascultam atent mesajele primite si sa punem in practică ceea ce ni se transmite.

Ati fost vreodata martori a unor situatii in care cineva a fost exclus/umilit din diverse motive?

Cant ... de la 5 ani.

La 5 ani am inceput sa iau lectii de pian, si tot de la 5 ani cant si vocal. Pe la 5 ani jumatate am fost pusa pe scena, alaturi de o formatie, la un eveniment din familie: acela mi-a fost botezul. Toti instrumentistii (stiu din povestite), erau blocati: cum reuseste sa ia tonul, sa cante live, sa intre corect pe piesa si sa mentina ritmul piesei? Tot din povestirile familiei stiu ca am cantat "Omul bun si pomul copt" si "Foaie verde garofita, are mama o fetita". Si mai stiu ceva: am fost atat de admirata, incat greu au reusit sa ma scape babele de la nunta de deochi.

Si din acel moment, adica de la 5 ani, nu a fost an in care sa nu studiez: practica si exercitiul sunt cheia in ceea ce priveste formarea unui artist.

A fost sa fie sa aleg o facultate total diferita de ceea ce iubeam si de ceea ce iubesc, asa ca am terminat Dreptul (inca imi vine sa rad in timp ce scriu). Cred ca daca ma urmariti de ceva vreme, mi-ati prins stilul si modul de viata - ei bine, ganditi-va ca in anul 2 sau 3 am fost trimisa la morga sa fac practica - ma vedeti acolo?

In paralel cu facultatea, am luat lectii individuale de canto si am cantat la evenimente, am muncit continuu la a ma perfectiona cu scena. Aveam toate resursele pentru a fi pe scena, insa mereu intampinam situatii noi, tensionate, carora trebuia sa le fac fata: si NU, nu ma intreba nici un invitat daca am cantat din DO major.

Situatiile implicau (si implica) oameni indrazneti, oameni care consumau alcool si ma jigneau, mirese nervoase, invitati dificili (care ma priveau urat), invitati care nu dansau, evenimente la care eram bolnava (mana luxata, raguseala, febra, branula in mana), momente de panica in care ceda echipamentul tehnic samd, deci iata, aici era adevaratul TEST PSIHOLOGIC.

Cum faci fata acestor situatii?

Cum ramai focusata sa zambesti?

Cum faci sa nu uiti versurile?

Cum duci la final cu brio programul?

Cum ii tratezi pe cei care nu se poarta ortodox?

Cedezi in fata lor, mergi in baie si plangi, sau stii sa te impui diplomat, stii sa te faci respectata?

An de an, in meseria mea de artist, am intalnit artisti extraordinari la evenimente, fie artisti vocali, fie instrumentisti, insa stand la masa si privindu-i, imi spuneam: lipseste ceva ... Poate carisma, poate zambetul, poate emotia transmisa publicului, poate sclipirea din ochi. Habar nu am, cantau corect tehnic, insa nu imi transmiteau nimic.

Iata ca acum, de cand lucrez si cu copiii, mi-am dorit mult sa perfectionez aceasta latura, sa aprofundez si sa invat de la experti in domeniu ce presupune lucrul cu copiii, cand si cum trebuie sa actionez, ce sa aplic ... insa stiti ce? Nici un curs parcurs nu mi-a dat mura in gura pasii pe care sa ii urmez.

In toate cursurile sau workshop-urile la care am participat am gasit informatii extraordinar de valoroase, am aflat tehnici si proceduri extrem de utile in munca mea cu copiii, insa teoria vs practica sunt total diferite. Cand citesti sau asculti indrumarile unui trainer, pare simplu ca buna ziua, insa cand te vezi in fata unui grup de copii cu varste si nevoie diferite ... OOOPPPPSSS. Eu acum ce fac? In cursul parcurs nu am trait asta, era mai usor cand citeam.

Cand faci un curs/facultate/modul, numeste-l cum vrei, nu este de ajuns sa citesti textul ca atare si sa te astepti ca la clasa sa dai raspunsuri grila, ca la un examen. Examenul adevarat se da de fapt la fata locului, in timp ce lucrezi cu copiii: acolo este testul suprem, pentru ca trebuie sa fi spontan, sa improvizezi, sa te adaptezi, si sa faci fata cu brio situatiilor care nu erau in plan.

Tot ceea ce am invatat in ultimii ani de la altii, m-a ajutat enorm, insa va reamintesc celor care ma urmariti de putina vreme, ca intai de toate am fost AUTODIDACT. Am stat inchisa in casa luni de zile, am cercetat si cautat nopti in sir carti si pedagogi muzicali interantionali, am incercat sa deduc cum folosesc muzica in dezvoltarea copiilor, si tot singura, am reusit sa creez programe de lucru pentru 3 categorii de varste diferite.

Nici un curs si nici un seminar nu mi-a aratat si nu mi-a spus direct: foloseste aceste piese pentru copiii de 2 ani, fa aceste exercitii cu copiii de 5, ci tot ce am invatat de la altii au fost metode generale de lucru, pe care ulterior a trebuit sa le gandesc si sa le adaptez nevoilor mele sau ale copiilor cu care lucrez.

Si dupa cum spuneam si mai sus, pentru a avea succes si in lucrul cu copiii, nu este de ajuns o diploma pe domeniul "x". O ai degeaba daca esti stana de piatra, daca nu stii sa ii atragi, sa le zambesti, sa ii simti, sa le oferi din preaplinul tau.

Invat si ma dezvolt continuu, insa repet: nu este de ajuns sa inveti papagaliceste un curs, sau sa faci 1 la 1 ce ai invatat de la un trainer.

Practica este cheia in orice domeniu. Unicitatea te ajuta sa cresti si sa fii cel mai bun, iesirea din zona de confort te ajuta sa te dezvolti si sa devii de neinlocuit.

Ahh ... si nu in ultimul rand, e nevoie de HAR (sau talent), de la cineva de sus.

IMPRVIZEAZA, ADAPTEAZA, FII CREATIV/A, SI FA CU INIMA CEEA CE FACI!