Iubesc tot ce am cladit in ultimii ani!

Iubesc sa vad cu cresc sub ochii mei atatea generatii de copii!

Iubesc tot ce inseamna exercitiile pe care le lucrez zi de zi!

Dar am zile in care sunt daramata la propriu de toata munca depusa, de toata rabdarea pe care o ofer, de toate dezamagirile de care ma lovesc adesea. Si imi spun: “sa mai lupt, sau sa renunt?”.

Cu copiii e greu, foarte greu!

Vin din urma generatii de copii greu de stapanit, care nu cunosc notiunea de regula/limita, copii agresivi in relatia cu mine, copii care nu de putine ori imi spun: “nu vreau, eu nu fac ce spui tu, cine esti tu?”.

In multe zile mi se spun vorbe urate, se arunca cu instrumente catre mine, sau intentionat mi se raspunde nepoliticos. Uneori, rabdarea nu mai face echipa cu mine si cineva din minte imi spune: renunta!!!

Si reiau carti/podcasturi ale altor specialisti, incerc sa aplic, sa testez ce aud, dar stiti cum e … teoria vs practica sunt total diferite.

Si multi oameni folosesc celebra replica: “asuma-ti … ai vrut sa lucrezi cu copiii, nu ai incotro”. Sigur ca da, toti ne “asumam” meseriile alese, insa imi mentin parerea ca multe dintre valori se transmit de acasa, iar cadrul didactic sau orice indrumator/mentor/meditator, trebuie sa faca echipa cu parintele.

Imi povestea o prietena de ale mele, ca a avut un schimb de experienta la scoala fiului sau, si a trebuit sa asiste 2 ore la clasă, cu invatoarea prezenta. Mi-a spus ca nu credea ca niste copilasi de 7 anisori se pot purta astfel, si ca a simtit mare apreciere fata de invatatoare. Povestea ca elevii au vorbit continuu peste invatatoare, trageau scaunele/bancile, uneori tipau, se ridicau, radeau, si nicidecum nu se opreau cand li se cerea. A simtit nevoia sa ma sune si sa ma felicite pentru rabdarea de care dau dovada.

Si sunt zile in care ma intreb: asa e normal, asa e firesc, asa eram si noi in relatia cu profesorii noostri? Eu imi amintesc de mine si de prietenele mele, si stiu ca eram mereu puse pe sotii si glume, insa asta abia la liceu, si nicidecum in timpul orelor sau fata de profesori. Preferam sa iau o nota de 4, decat sa fie mama sunata si sa i se atraga atentia ca sunt nepoliticoasa sau ca am deranjat ora, pentru ca notiunea de respect era mai importanta decat notele.

Poate ca motivatia mea sta intr-adevar in faptul ca iubesc atat de mult ceea ce fac, si mai ales in rezultatele uimitoare ale multor copii cu care am lucrat.

Voi cum vedeti lucrurile, ideea de respect, transmiterea valorilor corect catre copii?

In spatele unor cifre reale, se află mii de ore de munca.

In urma cu 4 ani aveam doar o pagina de facebook, cu alta denumire fata de cea actuala, si postam haotic, asa cum simteam la acea vreme.

Am simtit ca trebuie sa lucrez putin in a ma perfectiona si familiariza cu ideea de postari, brand personal si promovare organica, astfel ca am facut niste investitii serioase in acest sens. Am muncit aproape un an, am invatat, am avut teme chiar, si mi-am creat un plan serios despre ce doresc sa prezint in social media. Tot la acea vreme mi-am creat si un cont de Instagram, cu care apropo, nu ma intelegeam deloc - mi-a luat luni bune sa inteleg cum functioneaza aceasta pltaforma.

Tot ce auzeam pe perioada cursurilor parcurse, erau cuvintele: "avatar de client, nisa, continut de calitate, autenticitate". Si ma tot intrebam: "cine e curios sa citeasca ce scriu eu, sau sa urmareasca ce fac eu?". Impostorul a stat langa mine non stop ... chiar si acum sunt zile cand isi face simtita prezenta.

Dar iata ca de la o luna la alta am inceput sa inteleg ideea de "creator de continut", si pas cu pas am creat mici comunitati in mediul online. Oamenii reactionau la postarile mele, imi scriau, si mai mult de atat, multi dintre ei chiar veneau sa lucreze cu mine.

Mi-a sarit in ochi, pe contul meu Insta, cifra 2000. Mai exact, in ultimii 3 ani si jumatate, am creat 2000 postari, sub forma de text, reel sau video. Nici una dintre postarile mele nu e goală, fara text, ba chiar detaliez si scriu mult la fiecare postare.

Crearea de continut cere timp, si mai ales CREATIVITATE, si prin continutul meu, incerc sa ajung la oamenii care au nevoie de mine, fie ca artist/solist, fie ca indrumator in dezvoltarea copiilor lor. Nu am continut perfect (poate), nu am doar fotografii din studio sau din locuri nemaivazute, insa tot ce prezint este autentic, despre omul Geanina si despre meseria mea de artist/educator muzical.

In postarile mele poate gasesti texte cu mici greseli de ortografie, pentru ca sunt om, nu robot, si nu apelez la AI pentru a scrie textele. Chiar si daca omit/gresesc, nu e pentru ca nu stiu sa scriu, ci pentru ca scriu in graba sau ma pierd in poveste. Pacat insa ca unii oameni nu vad 100 texte scrise corect, ci tind sa te “certe” pentru virgulă omisa in textul 101.

Ma bucur enorm sa ajut si sa inspir prin textele sau clipurile mele, persoane cu profesii diferite, iar in spatele cifrelor actuale ale conturile mele Facebook, Instagram si Tik Tok, sunt mii de ore de munca.

Usor nu este, mai ales daca te promovezi ca brand personal, pentru ca mereu trebuie sa aloci ore intregi materialelor foto/video, si ulterior scrierii textelor. Important este sa stii cu ce energie faci acest lucru, si care este obiectivul tau.

Concluzia mea este ca oricine poate creste in social media., daca doreste cu adevarat.

Reteta succesului nu o are nimeni 100%, insa garantat e nevoie de rabdare, munca, autenticitate si creativitate.

De cata vreme ma urmaresti?

“Pe vremea mea, copiii mei nu faceau atatea optionale, si s-au descurcat in viata foarte bine” - asta mi-a scris o doamnă saptamana trecuta.

Am preferat sa ii spun diplomat ca fiecare parinte alege ce simte ca e corect pentru copilul sau, insa as dori sa detaliez putin ce trebuia de fapt sa ii raspund.

Pe vremea parintilor nostri, sau chiar pe vremea cand eu eram mica, copilaria arata altfel, si ne dezvoltam natural anumite abilitati.

Cat de mult ne jucam afara?

Cat de mult stateam cu copiii la joaca?

Cat de mult ne faceam jucarii din bete, pietre, pamant?

Cate jocuri de echipa aveam?

As spune mult si multe … si da, ne dezvoltam natural si coordonarea, si motricitatea, si latura socio emotionala, eram expusi la copii, la natura, mancam ce puteam si ne descurcam, de voie sau de nevoie.

Acum insa, pentru unii copii sau de ce nu, pentru toti, e nevoie sa existe in program un atelier/activitate/optional, mai ales daca stim ca nu putem suplini noi ca parinti ceea ce le lipseste.

Vad si lucrez cu multi copii saptamanal, si observ din ce in ce mai multi de grupa mijlocie sau mare, care nu se pot deacurca deloc singuri in diverse activitati. Concret, vad ca un copil de 5 ani nu poate tine o minge in mana, nu o poate prinde daca ii este aruncata de la distanta mica, sau nu poate muta din stanga in dreapta un bat cu care spre exemplu, tinem ritmul.

Si aflu ulterior, ca la cei 5-6 ani pe care ii are, copilul inca este hranit de mamă, nu se imbraca singur, si nu face nimic fara ajutor. Iata cazuri concrete prin care vedem ca acest gen de copil are nevoie de sustinere in a-si dezvolta anumite abilitati, in a deveni independent sau a apartine unui grup.

Foarte frumos detalia caligraful Roxana Bescuca despre această situatie la un moment dat, si explica despre cat de greu le va fi acestor copii cand vor pasi in clasele 0-1 si vor fi nevoiti sa scrie, sa tina corect stiloul sau sa traseze corect linii pentru formarea literelor.

Ca parinte, cand vezi ca cel mic nu reuseste sa tina pasul la scoala, cand vezi calificative mici sau ai feedback negativ de la invatator, apar ingrijorarile. Sigur ca notele de nu definesc un copil, insa nici nu putem fi indiferenti cand nu exista progres sau cand temele devin o corvoada.

La toate grupele de copii cu care lucrez, exercitiile muzicale ritmice au ca scop dezvoltarea mai multor abilitati, inclusiv indemanarea, coordonarea, dezvoltarea motricitatii si a atentiei, iar recuzita pe care o aleg, este folosita cu un scop anume, chiar si pentru copiii de 1 anisor.

Deci un optional, nu este un moft, adesea este o necesitate, iar daca gasiti indrumatorul potrivit pentru copil, evolutia se va vedea.

Va invit sa va intoarceti putin in copilarie si sa va amintiti cate jocuri minunate jucam intr-o zi ... de la "ratele si vanatorii", pana la "flori, fete si baieti".

In lucrul cu copiii, beneficiarii sunt copiii, insa clientul direct imi este parintele, corect?

Astfel ca munca mea nu se rezuma doar la activitatile cu copiii, ci si la relatia cu parintii. In 90% din cazuri, atrag familii EXTRAORDINARE, insa evident, atrag adesea si oameni pentru care nu sunt “acel ceva”.

Tocmai de aceea, enumar mai jos cateva tipuri de clienti pentru care cred ca atelierul meu muzical nu este potrivit:

1. Clienti care sunt de parere ca muzica nu ajuta in dezvoltarea copilului.

2. Clienti care sunt 100% siguri ca cel mic se va integra in colectivitate din prima zi, fara a avea contact dinainte cu alt grup de oameni - copii, si care cred ca dezvoltarea socio emotionala nu e de luat in calcul.

3. Clienti care nu accepta ca o activitate GHIDATA e bazata pe reguli, limite si rutine.

4. Clienti care se gandesc ca oricum copilul de 2-3 ani e prea mic si nu intelege nimic din ce se lucreaza.

5. Clienti care se tem (exagerat) ca la o activitate de grup vin copii bolnavi, e haos, agitatie, muzica tare si e bulversant pentru copilul lor.

6. Clienti care cred ca ar organiza mai bine activitatea/programa daca ar fi in locul meu.

Atunci cand alegem o activitate extra pentru copiii nostri, trebuie sa ne lasam ghidati de proces si sa avem incredere in indrumator. Doar asa transmitem incredere copilului si putem vedea rezultate. Daca ducem copilul la o activitate, iar in masina/acasa, vorbim urat despre profesor, clar copilul va avea deasemenea o parere negativa fata de profesor/activitate, si nu va continua sa faca cu placere ceea ce trebuie.

Va explicam cu cateva saptamani in urma, experienta noastra cu inotul ... despre cat de greu avanseaza fiul meu, despre faptul ca ii e teama, ca stagneaza, iar profesorul se scuza ca "stam pe loc". Nu conteaza ca stam pe loc, eu ca parinte am incredere in profesor si in copil, si prefer sa facem pasi mici, insa sa inaintam, decat sa il fortam/speriem, si sa refuze sa mai mearga la inot. Nici o secunda nu am acuzat profesorul de inot, ba chiar il apreciez pentru rabdarea pe care o are, pentru ca stiu ca rezultatele se vad in timp.

In ultima vreme, toate grupele de la atelierul muzical sunt SOLD OUT cu 2-3 saptamani inainte de a tine atelierul, iar aceste inscrieri vin de la parintii care vad beneficiile activitatilor mele.

Si chiar si cu o grupa baby extra, sambata, de la 9.00, locurile sunt aproape ocupate 100%.

Ce spune asta?

E muzica un aliat in dezvoltarea copiilor?

De la inceputul acestui an, sunt cursant la distanta in programul "Lucrul terapeutic prin muzica pentru copii cu dizabilitati", program sustinut de Music as Therapy International.

Mi-am dorit mult sa intru putin si in aceasta zona, intrucat in ultimii ani am primit foarte multe cereri de a lucra cu copii cu cerinte speciale, si am fost nevoita sa refuz, fiind o categorie de copii careia nu as fi stiut cum sa aplic ceea ce fac uzual.

Si ma felicit pentru ca am luat decizia de a nu profesa intr-o zona pe care nu o stapanesc, pentru ca lucrurile stau putin diferit cand vine vorba de aplicarea terapeutica a muzicii pentru aceasta categorie de copii.

Pe langa modulele si temele pe care la parcurg saptamanal in programul de invatare mai sus mentionat, am avut bucuria ca in weekend-ul ce a trecut, sa particip fizic la o formare intensiva ce are in prim plan copiii/adultii cu dizabilitati.

Cand vine vorba de copii sau adulti/varstnici cu diverse probleme de natura mentala, lucrurile stau cu totul diferit, astfel ca procesul de integrare a muzicii, programa, vocea si abordarea sedintelor sunt total diferite fata de modul in care eu lucrez in cadrul atelierelor muzicale.

Inainte de a aplica muzica copiilor cu dizabilitati, este nevoie de reflectare, este nevoie de cateva sedinte in care trebuie doar sa observi si sa intelegi emotiile si comportamentul pacientului. E realmente necesar sa accepti starea pacientului, sa il cuprinzi, sa il contii, si sa te lasi ghidata de emotiile si starile lui. Pacientul te ghideaza si iti arata ce si cum prefera, pacientul da tonul si te invita in lumea lui, iar tu, ca practician, conduci sesiunea prin improvizatie vocala, prin cantece si cu ajutorul a diverse instrumente care il stimuleaza sau care il atrag.

Trainerul nostru, Monica Szabo, ne-a trecut prin toate starile si ne-a ajutat sa intram atat in rolul practicianului, cat si in rolul pacientului. A fost extrem de greu pentru mine in ambele situatii.

Pentru a le ajuta pe colegele mele sa tina o sesiune de muzicoterapie, a trebuit sa joc rolul unei fetite de 10 ani, cu forma usoara de autism. Am facut tot posibilul sa joc acest rol, pentru ca trebuia sa le pun in dificultate pe colege, insa pe toata perioada sesiunii, am fost bulversata, stresata, agitata, si ganditi-va, doar ma prefaceam. Oare ce simte asadar, cu adevarat, un copil care sufera de aceasta tulburare?

Eu spre exemplu, am avut misiunea de a ghida un grup de adolescenti cu retard mintal, printr-o sesiune muzicala - desi au trecut prin mainile mele sute de copii, ieri imi tremurau si vocea, si mainile si picioarele, cand am iesit in fata sa conduc sesiunea.

Noi, cursantele, am avut totusi niste cazuri usoare pentru partea practica, insa am vazut multe materiale video in care Monica lucra cu copii imobilizati la pat, cu forme grave de retard, paralizie, sindrom down sau autism. Extraordinar modul in care reusea sa calmeze acei copii, sau modul in care acestia reactionau la sunetul unui instrument de percutie.

Muzica aplicata copiilor cu dizabilitati, ca si in cazul copiilor tipici, este fermecatoare. Exista insa o asemanare majora in ambele tabere: RABDARE. Se intampla lucruri minunate si copiii evolueaza extraordinar de frumos cu ajutorul sunetelor, ritmului, improvizatiei, insa este un proces de durata, iar rezultatele se vad in timp.

Stiu ca mai am multe, chiar foarte multe notiuni de asimilat si le primesc cu bucurie, iar daca cumva, candva, Dumnezeu crede ca pot fi omul care sa indrume un copil cu dizabilitati, sigur il va aduce in calea mea, fara sa il caut.

Credeti in beneficiile muzicii, cu toata increderea!

Sambata ce a trecut, site-ul www.demeseriefemeie.ro a implinit un an, astfel ca a avut loc un mare eveniment, pentru a sarbatori cum se cuvine.

Mihaela Lazar, fondatoarea acestui site si totodata a comunitatii de facebook DE MESERIE FEMEIE, a ales ca si eu sa fiu speaker, alaturi de alti profesionisti extraordinari.

Initial am fost reticenta, considerand cu nu am mare lucru de spus, insa am cceptat cu bucuria invitatia. Va spun sincer, am preferat sa fiu spontana si sa nu pregatesc nimic de acasa. Am decis pe loc sa vorbesc putin despre profesia mea si despre cum am inceput sa lucrez cu copiii, vazand si auzind in jurul meu multe femei nesigure pe ele, care vor sa faca ceva/sa schimbe ceva in parcursul lor profesional, insa nu au curaj.

Si plangand la propriu, cu mainile tremurande pe microfon si cu nod in gat, le-am povestit ca in pandemie, cand toate evenimentele la care urma sa cant au fost suspendate, am intrat in panico-stres-depresie, si zile intregi m-am intrebat "cine imi plateste facturile, eu ce fac?".

Prietena mea si educatoarea fiului meu (la acea vreme), a insistat sa merg in gradinita ei, sa fac educatie muzicala cu copiii. Probabil va dati seama ce raspuns i-am dat ... "NU NU NU! Eu nu stiu, eu nu pot, eu nu vreau, eu nu sunt pregatita". Colacul meu de salvare la acea vreme au fost insistentele ei, pentru ca din 2 in 2 zile ma intreba: "E gata prezentarea? Trebuie sa o dau parintilor".

OMG ... prezentare cu ce? Cu elefantul Cici? Exclus, elefantul Cici e gratis pe you tube, nu trebuie sa vin eu sa il cant. Asadar, dupa multe insistente, mi-am facut curaj sa INCERC! Sa incerc sa aflu de pe diverse platforme din afara, cum arata si ce presupune un circle music real. Cand am vazut cata munca, structura, instrumente si lucruri sunt necesare pentru un start decent, din nou am batut in retragere. Doar ca ... ceva ma facea zi de zi sa ma intorc pe acele site-uri si sa mai urmaresc odata si inca odata.

Urmatorul pas a fost sa incep sa scriu pe foaie ce as dori, ce varste de copii sunt in gradinita, ce piese le-ar placea, ce instrumente mi-ar fi de folos ... deja pe hartie se contura o idee. Ramasese insa o problema: BANII. De unde fac rost de bani sa cumpar toate materialele de pe foaie? Cu un imprumut, cu o datorie, am INCERCAT si am reusit. Si abia dupa cateva luni de autodidact, am tinut timid primul atelier muzical in gradinita Casuta cu Ghidusii.

Repede mi-am dat seama ca ador aceasta noua misiune, si ca mi-as dori enrom sa am un spatiu separat de gradinita, insa din nou mintea mea a fost acaparata de ganduri: "daca nu merge, daca nu vine nimeni, daca nu ma descurc, de unde bani de chirie, amenajare?".

Stiti ceva? Dumnezeu a vazut dorinta mea si a stiut ca vreau sa imi pun inima in ceea ce doresc sa fac, asa ca mi-a adus in cale oamenii potriviti, banii putini care m-au ajutat pe moment, si chiar spatiul de care aveam nevoie.

Sa va arat cum arata spatiul ales la prima vizioanare? Cam asa ...

Sa va arat cum arata acum? Putin diferit ...

Stiti ce e diferit acum, pe langa o mocheta si 2 tablouri? E viu, are viata, are suflet, are zambete de copii si fericire. Si da, omul sfinteste locul. Credeti ca nu pot alege sa ma mut intr-un spatiu altfel? Poate mai generos, mai fancy, mai central? Stiti ce? Nu vreau! Acesta e locul in care eu am prins aripi, locul in care am plans cand venea un sigur copil la atelier, locul in care am exersat singura zile intregi. Peretii acestia stiu si cand am ras prima oara, si cand am plans a 10-a oara. Iar acest spatiu a gazduit sute de copii in ultimii 4 ani, si asta il face special. Acest spatiu ma ajuta sa lucrez cu grupe SOLD OUT in ultima vreme - e locul insufletit de mine, prin harul si daruirea primite de la cineva de Sus.

Revenind la evenimentul de sambata ... dupa ce mi-am spus povestea, multe doamne au venit la mine sa vorbim si sa ma felicite pentru sinceritate si vulnerabilitate. Din nou, multe dintre ele mi-au impartasit ca au niste planuri de business, insa le e frica sa inceapa. Le-am detaliat inca odata povestea mea si le-am sfatuit din inima sa INCERCE, sa testeze. Da, e foarte probabil sa nu mearga, nu exista o reteta a succesului - toti am avea succes din plin daca ar prescrie medicul o reteta, nu-i asa?

Munca, perseverenta, curajul si implicarea fac lucrurile sa mearga - nu vad lucrurile altfel.

Si inclusiv cresterea comunitatii DE MESERIE FEMEIE se datoreaza celor 4 cuvinte de mai sus. Comunitatea are aproape 20 mii de femei educate adunate, iar Mihaela si-a pus si sufletul si inima in cresterea si promovarea ei. Te invit asadar draga femeie, sa te alaturi grupului de facebook de meserie femeie, si sa te abonezi la newsletter-ul site-ului www.demeseriefemeie.ro, pentru a te conecta cu femei minunate si a afla de la specialisti din diverse arii, informatii valoroase.

Felicitari, Mihaela!

Cat despre voi, care sunteti la inceput de "CEVA", incercati, testati si credeti in voi!

Saptamana trecuta am fost insotita la emisiunea Vorbeste Lumea, de sotul meu - a fost prima oara cand m-a vazut alaturi de copii, cand a fost prezent langa mine, vazandu-ma in rol de profă.

Pana sa intram in direct, am luat copiii deoparte, i-am asezat cum s-a putut, si am repetat acapella cu ei exercitiile pe care urma sa le lucram.

Dupa emisiune, in masina, sotul meu mi-a spus: “… esti destul de ferma cu copiii. Erai foarte serioasa la repetitii, nu te-am mai vazut asa.”

De indata l-am intrebat: - “am zis ceva nepotrivit, m-am purtat ciudat?” Mi-a spus ca nicidecum, ba chiar a fost un comentariu de apreciere, nu ca nu as fi procedat corect.

In clipuri sau in postarile scurte din social media, nu se vede exact modul meu de lucru, metoda, regulile sau limitele de care tin cont, ci doar rezultatul finit. Tocmai de aceea, nici sotul meu nu stia ce abordare am cu copiii, cum le explic, ce mod de lucru am.

A inteles de indata ca pentru a-i responsabiliza, trebuie sa fac diferenta intre o treaba serioasa si un selfie de final de curs, unde zambim, ne maimutarim si ne distram.

De ce am avut insa atitudinea de profa serioasa? Pai ne pregateam sa intram in direct, imi doream sa ne prezentam curat, si tocmai de aceea, in acel context a fost nevoie sa fiu serioasa si ferma. Astfel, copiii au inteles ca trebuie sa fie atenti, concentrati, si sa gandeasca atent fiecare exercitiu.

Ca e vorba de o emisiune, de gradi/scoala/casa, copiii trebuie sa stie diferenta dintre un lucru important si joaca, iar noi trebuie sa ne purtam intocmai. Si serios/ferm, nu este egal cu sever/rau/dur.

Cu siguranta copiii nu ar reusi sa parcurga corect exercitiile, si nu ar avea interes maxim in a le iesi perfect, daca m-ar simti nepasatoare, sau daca le-as spune "nu conteaza, ce o fi, o fi". Tocmai de aceea sporturile de performanta implica adesea severitate, reguli ferme si disciplina. Evident, nu sunt in acea categorie, insa nici nu pot face lucrurile superficial, cu atat mai mult cu cat prin toate exercitiile lucrate, urmaresc sa ii ajut pe copii sa deprinda diverse abilitati, indiferent de varsta.

Limitele sunt binevenite in educatia copiilor, indiferent ca vorbim de joaca in casa/parc, de colectivitate, de practicarea unui sport sau a unui hobby. Integrate timpuriu in rutina copiilor, limitele sanatoase sunt un aliat extraordinar in dezvoltarea lor.

Toti 3 iubim vremea calduroasa, si ne place ca pe periada iernii sa ne bucuram de o tara calda. Destinatia aleasa pentru acest an a fost Dubai, si pe langa curiozitatea de a vizita obiectivele turistice, am profitat sa ne vizitam si prietenii stabiliti acolo.

Am ales un sejur de 7 nopti, care a inclus cazare/zbor si demipensiune, sejur cumparat prin compania Travel Matters - PE CARE NU O RECOMAND. Desi am fost asigurati ca vom avea o canapea extensibila sau un un pat extra, ajunsi la hotel am constatat ca avem doar un pat matrimonial si o sofa mica, pe care nu ar fi putut dormi nici un bebelus. Hotelul a cerut bani extra pentru un pat suplimentar, aproximativ 200 lei pe zi, iar agentia nu a facut nici un efort sa ne ajute in a rezolva situatia, ba mai mult, am simtit jignitoare propunerea lor: anume, sa ne achitam singuri patul extra, iar ei ne vor da un voucher la urmatoarea vacanta cumparata prin ei. De ce as mai cumpara de la cineva cu care nu am colaborat eficient?

Am zburat din Bucuresti spre Dubai, aproximativ 5 ore. Am avut transfer de la aeroport la hotel, iar drumul a fost de inca 50 minute cu masina. La punctul de control din aeroport, am primit un SIM cu numar si 1 giga internet. Ne-a fost de folos acel SIM, pe care ulterior l-am reincarcat.

Am avut norocul sa primim o masina de la prietenii nostri, si ne-a fost de mare folos - probabil ca am fi inchiriat oricum - noi suntem mai comozi si ne e mai usor sa avem masina decat sa ne plimbam cu harta/copilul prin oras.

In prima seara, obositi fiind, am ales doar sa admiram orasul din masina, noaptea, si am fost placut impresionati de cladirile inalte, de arhitectura lor si multitudinea de culori.

Pentru ca luna aceasta este ziua fiului nostru, prima zi din vacanta i-a fost dedicata exclusiv, astfel ca am ajuns la LEGOLAND, un paradis si pentru copii si pentru adulti totodata. Am platit aproximativ 1400 lei toti 3, si am achizitionat biletele online, inca din Romania. La Legoland se petrece intreaga zi, sunt activitati nenumarate pentru toate varstele, si chiar si noi ne-am dat in masinute, ne-am plimbat cu barca, cu submarinul si am dansat cu animatorii. La toate activitatile din parc, participarea este GRATUITA. In incinta parcului este un restaurant stil bufet, unde se poate lua pranzul: noi am ales varianta pizza/paste, insa mai este o zona cu burgeri din ce am citit. Am platit toti 3, aproximativ 200 dirhami pentru pranz.

Seara am revenit in Dubai si am luat masa cu o parte din prietenii nostri.

A doua zi am mers la Miracle Garden si Butterfly Garden, 2 locuri absolut superbe ce nu trebuie ratate. Pretul unui bilet a fost spre 100-120 dirhami de persoana, si le-am cumparat tot online.

Seara am mers sa vedem specatcolul fantanilor de la Burj Khalifa - intrarea se face prin Dubai Mall. A fost foarte aglomerat, atat de aglomerat ca m-am speriat de multimea de oameni - credeam ca s-a intamplat ceva, pentru ca nu vazusem niciodata atat de multi oameni intr-un mall/pe terasa lui. Specatcolul dureaza putin, putin fata de ceea ce vedem noi la Piata Unirii. Eu chiar nu credeam ca e gata, nu voiam sa plec, fiind sigura ca mai urmeaza ceva, insa nu. Ruleaza cate o alta melodie din 30 in 30 minute, pentru fluxul de oameni care vin si pleaca. A fost frumos, insa repet, asteptam sa vad mai mult de 3 minute.

A treia zi, dupa micul dejun, am pornit spre Abu Dhabi - doamne, ce drumuri si cate drumuri! Ne pierdeam in waze, am ratat de cateva ori iesirile/intrarile, pentru ca sunt foarte multe benzi, sosele curate, fara gropi sau "drum in lucru" - insa ne-am descurcat. In Abu Dhabi, eu mi-am petrecut jumatate de zi cu prietenele mele, iar baietii au fost la Warner Bross, unde s-au distrat pe cinste.

Spre seara, ne-am reintalnit toti, am vizitat hotelul Emirates Palace, am fost sa facem fotografii cu moscheea reflectata intr-un lac, si am luat masa (pentru prima oara), la un restaurant coreean. Baietii nu au dorit sa vizitam moscheea, insa view-ul cu acel lac a fost minunat!

In ziua 4 au venit prietenele noastre in Dubai, si ne-au plimbat in locuri minunate, am luat pranzul impreuna, am baut cate o cafea si ne-am bucurat de locuri precum Blue Waters, Jumeirah Beach si Dubai Marina.

Ziua a 5-a a fost rezervata pentru vizita la Burj Khalifa, acvariu si zoo cu animale acvatice, toate aceste locuri avand acces/fiind localizate in Mall - Dubai Mall mai exact. Pentru a vizita aceste locatii, am cumparat tot online, un bilet COMBO, si am achitat in jur de 250 dirhami de persoana, pentru acces la toate activitatile.

La Burj Khalifa am stat la coada 20-25 minute, insa totul este organizat si gandit cat sa nu te superi/enervezi ca cineva se baga in fata. Exista securitate la orice punct si nu isi face nimeni de cap. Am luat liftul pana la etajul 124 (1 minut am mers), iar sus am stat 20 minute pentru fotografii.

Imediat dupa Burj Khalifa, am vizitat si admirat acvariul imens din mall si micul ZOO cu animale subacvatice - foarte frumoase ambele locatii, incantatoare chiar si pentru noi, adultii.

A 6-a zi a fost rezervata pentru SAFARI - o experienta minunata (desi am mai fost in safari si in Egipt, ne-a placut si aici la fel de mult). Am achitat spre 700 de dirhami in incinta hotelului, pentru toti 3, iar excursia a durat de la ora 14.00 pana spre 21.00. Am fost luati de la hotel, ne-am bucurat de aventura si adrenalina cu masina in desert, am facut fotografii, ne-am dat cu placa pe nisip, ne-am plimbat cu camila si am luat cina intr-un camp dragut, unde am avut parte si de un spectacol cu belly dance & fire man.

In safari, se puteau face si plimbari cu ATV-ul, contracost. Un ATV dublu a costat 250 dirhami, unul single 150 de dirhami.

Ziua 7 ne-a gasit facand bagaje, si cu parere de rau, dar si cu dor de casa. Zborul ni s-a parut mai lung, au fost si ceva turbulente, insa iata-te acasa, sanatosi, teferi, si cu amintiri extraordinare.

Concluzia este ca merita sa vizitezi Dubai-ul, o tara curata, civilizata, cu reguli stricte si amenzi usturatoare pentru minime acte de violenta/agresivitate pe strada sau in trafic, o tara care pune accent pe turism, educatie si sport.

Uneori, mi-a fost tare greu!

Cand ne este bine si suntem in zona de confort, totul e usor si lucrurile merg ca pe roate, insa cand dam de greu, cum ne comportam?

Fugim?

Renuntam?

Cerem ajutor?

Dam cu piciorul la tot ce am realizat?

Calea antreprenoriatului este cu suisuri si coborasuri, insa depinde doar de tine daca atunci cand vii la vale ramai acolo, sau reiei traseul si continui sa urci, indiferent de cat de alunecos este.

Ateliere muzicale spre exemplu, au luat nastere in pandemie, aveam 0 resurse financiare, 1000 de ganduri si temeri, experienta minima, si clienti 0. Cu toate acestea, am simtit ca am o misiune si am luptat sa promovez activitatea in care eu credeam si cred foarte mult.

Despre numarul noptilor nedormite va povestesc alta data.

La inceput, cand aveam alt proces de inscriere, se inscriau foarte multi parinti/copii la atelierul muzical, doar ca … nu se prezentau. Inscrierea se facea via email, whats'up, messenger, iar agenda era full in scris, insa in ziua atelierului, adesea lucrurile aratau total diferit.

Asa ca nu de putine ori am tinut atelierul muzical cu un singur copil, iar acest copil era Iarina. Cand vedeam ca la usa apar doar Iarina cu mama sau bunica, ma simteam tare prost, pentru ca ele voiau de fapt sa participe la o activitate de grup, doar ca … grupul nu era. La inceputurile acestui drum, Iarina si mama ei mi-au fost alaturi si m-au incurajat cand intampinam situatii dificile, ma motivau sa nu renunt, desi uneori, asta simteam. Stiti cat de mult a contat pentru mine sa am niste oameni pe care sa ma pot baza, si de la care sa aud: "nu e nici o problema, ne descurcam asa, nu iti face griji!"?

Nu mereu e usor in culise, atat de multe capcane si ispite stau la panda si te trag spre esec, insa depinde de tine din ce tabara vrei sa faci parte: a celor care cedeaza sau a celor care lupta. Cu Iarina ma vad mai rar, programul familiei nu mai coincide mereu cu al meu, si fiecare copil doreste sa testeze altceva la un moment dat, insa stiu ca repeta de acasa ceea ce ii arata mama sa pe telefon. E inca in inima mea, si mereu voi fi recunoscatoare celor care au fost langa mine si cand nu era totul roz.

In acea perioadane de la inceput, nu de putine ori am dorit sa renunt, si imi spunem des: "nu am avut ce face ... mai bine stateam in banca mea".

Insa am simtit ca am o noua misiune, ca am un har care trebuie sa vina in folosul a sute de copii, si Dumnezeu m-a intarit sa nu iau o decizie din starea de frica.

Si am mai muncit o luna, doua, trei, si iar am intampinat situatii dificile, si iar am reluat ideea de a abandona, insa de fiecare data am simtit ca o forta/cineva ma impinge sa continui si sa nu renunt asa usor.

Si bine am facut!

Iata ca de la momentul in care speram sa am macar 2 copii prezenti la atelierul muzical, lucrez cu liste de asteptare si SOLD OUT pentru luna in curs si chiar 3 sferturi din martie.

Greul ne intareste si ne face mai puternici!

Un top 3 al fricilor oamenilor, spune ca teama de a vorbi in public se numara 100% printre cele 3.

Cand privim un artist, moderator, prezentator, imediat il taxam daca face o greseala sau daca are un mic dezacord gramatical, insa ne-am intrebat vreodata cat de greu/usor ii este sa se afle in fata unei multimi, sa zambeasca si sa reuseasca sa se faca ascultat?

In meseria mea, nu de putine ori s-a intamplat ca oamenii sa rada cand am facut o mica greseala, cand poate m-am impiedicat sau am uitat ce voiam sa spun - oricat de multa experienta ai avea, este imposibil sa nu faci greseli sau sa nu apara ceva neprevazut.

Si cu toate acestea, exista niste metode, tips & tricks care sa ne ajute cand vine vorba de vorbit in public?

Va voi enumera mai jos metodele mele de invatare si exersare, care m-au ajutat enorm sa apar mai sigura pe mine in fata oamenilor:

Pe primul loc se afla vorbitul/cantatul in fata oglinzii: este important sa ma privesc in timp ce vorbesc, si sa imi observ privirea, carisma, mimica, eventuala incruntare. Exersarea in oglinda m-a ajutat mereu sa fiu mai sigura pe mine, si este tehnica pe care o am in vedere inca din copilarile. Profesoara mea Lacramioara Mitroaica m-a invatat aceasta tehnica, si ori de cate ori pregateam cate un spectacol, ne spunea dupa repetitii: "mergeti acasa si repetati in oglinda".

Ce ma mai ajuta de cativa ani, mai exact de cand au aparut telefoanele smart, este filmarea. Ma filmez minute in sir vorbind, cantand, povestind, iar ulterior ma uit la ce a iesit. Cum am stat? Unde m-am uitat? Ce am transmis? Am fost coerenta? Mi se pare extraordinar sa vad ce diferente mari sunt intre filmarea nr. 1 si filmarea nr. 5.

Tot o tehnica preluata din copilarie este cititul cu voce tare, iar acest exercitiu ajuta enorm la imbunatatirea dictiei si a intonatiei. Cand citim in gand, nu punem accent pe consoane, si nici intonatiei nu dam mare importanta, insa cand citim cu voce tare, situatia se schimba.

Sunt foarte multe cursuri de dictie si persoane acreditate care sa te ajute sa vorbesti fluent, insa daca nu poti apela la un specialist, gasesti si pe internet metode si exercitii de imbunatatire a dictiei.

Folosesc zeci de piese in lucrul cu copiii, si jumatate dintre ele au versuri in engleza. Cum sa ii indrum la un exercitiu, daca nu stiu versurile?

Si repet de una singura … ma pun pe scena, dau play la cantec si record la video, si imi exersez atelierul. La fel procedez si pentru nunti. Faptul ca repet nu inseamna ca nu mai gresesc … dar e normal, nu mai pun povara asta pe umerii mei.

Si asa cum spun de fiecare data, practica este cea mai importanta. Putem invata si investi in zeci de cursuri, carti sau tehnici, important este sa aplicam ceea ce invatam. Pas cu pas: intai cu familia, apoi cu 3-4 prieteni, apoi in fata unui grup de colegi, pana ajungem sa vorbim lejer in fata a 50-100 persoane.

Chiar daca am aproape 30 de ani de experienta in domeniul artistic, inca am emotii cand pasesc pe scena, si consider ca este firesc. Imi pasa de ceea ce urmeaza, imi doresc sa iasa lucrurile bine, insa nu ma mai "biciuiesc" daca fac mici greseli care nu afecteaza direct sau grav persoanele din fata mea.