Cred ca cel putin odata in viata ti-ai spus: "Aaa, nu e de mine! Imi e frică!"
Nu imi schimb jobul, dacă … ?
Nu lucrez pe cont propriu, … dacă?
Nu fac un copil, … dacă?
Nu imi duc copilul acolo, … dacă?
Nu conduc, chiar daca am permis de 5 ani, dacă …?
Ei, si lista poate continua, chiar astept exemple.
Ma uit la copilul meu si vad ca are multe temeri, toate transmise de noi, parintii.
Cu toate acestea, are o doza de curaj si nu sta sa isi spuna de 10 x, “dacă”?
Majoritatea copiilor se expun in diverse situatii cu capul inainte, intrucat ei nu cunosc teama, frica de esec, iar curiozitatea ii face sa se arunce. Mi-ar placea sa imprumutam de la ei asta, sa fim mai increzatori in ceea ce avem in plan sa facem. Apoi, daca nu incercam, cum putem sa ne autodepasim?
Anul trecut, la un loc de joaca exterior, fiul meu si-a dorit sa traverseze Argesul cu tiroliana - drum de 50-70 m sa zic. Taicasu' entuziasmat, copilul si mai si … eu … panica totala. Am acceptat provocarea pentru a-mi depasi teama si pentru a-i fi exemplu. Daca ii aratam ca mor de frica, cu siguranta i-as fi transmis neincredere si nu ar mai fi fost curios de aceasta experienta. Traseul a durat 25-30 secunde, insa eu am simtit ca sunt in aer de 5 minute. I-am spus la final ca a fost super curajos, chiar mai curajos decat mine, si era super mandru de reusita lui - numai eu stiu cum imi batea inima si cum imi tremurau gambele.
Adesea, copiii de la grupa 6+ cu care lucrez, cand vad ca le prezint un exercitiu nou si provocator, imi spun: "ah, imi e frica, daca nu imi iese?" Deja dupa varsta de 6 ani incep sa apara constientizarile si temerile iau amploare, iata preventiv - daca nu imi iese un exercitiu? De indata, vine si replica mea: "Asa, si? Daca nu iti iese, nu este nici o problema. Fix de aceea ne aflam aici, sa invatam, sa repetam, sa ne incurajam si sa depasim orice bariera."
Uneori ma gandesc la ceea ce simt, le este teama sa nu rada colegii daca rateaza, poate ca la gradinita sau la scoala au un profesor exigent, si se tem sa nu am aceeasi reactie. Tot ce mi-am dorit si imi doresc este ca toti copiii cu care lucrez, mai mici sau mai mari, sa aiba incredere in mine, sa stie ca sala mea de muzica este un spatiu safe, unde nu sunt judecati, certati, aratati cu degetul. Da, exista reguli, caci altfel nu putem functiona, insa limitele ne ajuta pe toti sa avem relatii sanatoase.
Copiii sunt exemplul viu ca nu exista nu se poate!
De cele mai multe ori ne dau niste lectii atat de valoroase … important este sa ne deschidem ochii, inima si sa fim atenti la tot ceea ce ne arata si ne transmit, verbal sau non verbal.
AVETI CURAJ sa faceti ceea ce e pe lista voastra de luni bune.
Domeniul cognitiv constă in funcții psihice precum atenția, percepția, memoria, gândirea.
Stimularea acestor funcții este obiectivul principal al activităților din cadrul dezvoltării cognitive.
Ce asteptari sa avem de la copii din punct de vedere cognitiv, in functie se varsta lor?
Intre 0 - 2 ani:
- copilul urmăreşte obiectele cu ochii si îşi întoarce capul către sursa sunetelor
- îşi priveşte mâinile şi degetele
- întinde mâna după obiecte
- poate apuca jucariile cu ambele manute si le transfera din mana dreapta in mana stanga
Intre 2-6 ani:
- alege un obiect din mai multe atunci cand i se cere
- aranjează obiectele pe categorii
- diferenițiază forme, culori şi mărimi pe care le si denumeşte
- numără mai multe obiecte
- este interesat de jocul de rol
- isi concentreaza atenția din ce în ce mai mult timp la o anumită activitate
- diferențiază usor partea dreapta vs stânga
- e curios sa invete cifre şi litere
Vârsta şcolară:
- execută operaţiuni logice
- ii este usor sa se orienteze in spatiu
- invata sa scrie si sa citeasca
- Isi dezvolta gandirea abstracta & analogica
Nivelul de dezvoltare a domeniului cognitiv reprezintă asadar baza adaptării cu succes la cerințele din grădiniță și școală. Dezvoltarea inegală a domeniului cognitiv poate cauza probleme semnificative în etapele ulterioare.
Am reusit sa integrez in cadrul atelierelor muzicale nenumarate exercitii care au ca scop principal dezvoltarea cognitiva a copiilor, iar la copiii care lucreaza de luni bune cu mine, vad o evolutie fantastica.
Bazele solide construite sanatos in perioada copilariei, garantat au efecte in urmatoarele etape ale copiilor, iar faptul ca eu reusesc sa fac prin joc si muzica posibil acest lucru, ma bucura enorm.
Multi dintre noi ne nastem cu un talent anume, insa pentru a-l slefui si pentru a deveni din ce in ce mai buni, e nevoie de munca si studiu.
Omul care mi-a ghidat pasii in ultimii 3 ani, pe partea de dezvoltare si brand personal este Manuela Ciugudean. Cunostintele, motivatia si vibe-ul pe care Manu le da mai departe clientilor sai sunt dincolo de cuvinte. Insa secretul consta in a pune in aplicare tot ceea ce inveti in/din cursurile sale. Minunile nu se intampla peste noapte, iar Manuela nu face treaba in locul clientilor sai. Daca ai ochi sa vezi, urechi sa auzi si dorinta de a urca in varf, e nevoie de munca.
Dacă nu ascultam atent ultimul podcast al Manuelei, mai exact podcastul numarul 105, eu nu realizam niste lucruri extrem de importante ...
In timp ce ascultam podacstul, stiti ce faceam?
Calcule! Calcule privind meseria mea, calcule privind orele de practica si studiu. Si am aflat despre mine urmatoarele:
- cânt si studiez muzica de 30 de ani: de la 5 ani, voce si instrument - in adolescenta insa am ales sa raman solista si am continuat sa cant doar cu vocea.
- am prezentat și am cantat la aproape 1000 de evenimente (nunti, botezuri, petreceri, spectacole, conferinte samd)
- luand in calcul si perioada de formare din copilarie, am participat de-a lungul anilor la peste 100 de emisiuni TV-radio-podcasturi-interviuri scrise.
- pana in prezent, am ghidat si indrumat in gradinita cu care coleborez de 3 ani de zile, peste 60 de copii, saptamanal.
- la sala mea de muzica au ajuns peste 200 de copii - rezultatele lor in ceea ce priveste dezvoltarea socio-emotionala, muzica si ritmul mi-au fost transmise cu emotii si bucurie de catre parintii lor, de la o luna la alta.
- pentru programele mele de lucru cu copiii, 60% am fost autodidact, si fara a exagera, va spun ca am cautat/citit/cercetat/studiat, sute de ore, zile si nopti la rand. Pe langa toate orele de cercetare pe cont propriu, sunt educator muzical cu atestat international in metoda Batucado, am finalizat cu succes si cursul de dezvoltare muzicala pentru copii MJ PEDAGOGA MUSICAL - MADRID, si am participat la nenumarate workshopuri de euritmie internationale.
- am creat dupa simt, dupa nevoi, aproape 30 de programe diferite de lucru, pentru 3 categorii de varste, programe ce ruleaza saptamanal la sala mea de muzica.
- am pus bazele unui atelier muzical pentru femei, care are la baza muzica & ritmul - momentan, din motive personale, este putin in pauza.
- am filmat si postat in ultimii 3 ani, peste 500 de materiale video cu exercitii ritmice, materiale care sunt folosite in multe gradinite si scoli din Romania (si nu numai).
- in majoritatea saptamanilor, grupele de copii cu care lucrez sunt sold out.
Pentru toate cele de mai sus, am muncit cu inimai , si o voi face in continuare.
Punand cap la cap toate cele de mai sus, parca citesc povestea cuiva, si nu parcursul meu. Sunt tare mandra de toate realizarile de pana acum, sunt sigura ca mai am multe de adaugat la aceasta lista, si va spun si voua ca ORICINE POATE, daca isi doreste cu adevarat!
Va invit sa ascultati podcastul 105 al Manuelei, si sa faceti un astfel de exercitiu, pentru a va vedea adevarata valoare.
Lasă soarele să te patrunda!
Si daca nu il gasesti, caută-l.
Poți gasi soarele intr-un om, in meseria ta, intr-o cauza sociala, in sufletul copilului tau, in dorinta implinita la care ai ravnit ani de zile.
O lunga perioada de timp, vedeam gri tot ce e in jurul meu: mereu eram nemultumita, nimic nu imi iesea bine, totul parea greu, nu faceam cu drag ceea ce facem, vedeam succes la toti cei din jurul meu si imi spuneam "eu de ce nu pot"?
Cu cat stam mai mult in astfel de ganduri, cu atat mai mult suntem condusi de ele. Mi-am dat seama ca doar eu sunt responsabila de starea mea de bine si de succesul meu, asa ca am schimbat macazul si am inceput sa caut soarele: raza cu raza, pas cu pas. Cu cat simteam caldura si lumina fiecarei raze, cu atat incepeam sa ma simt mai implinita si mai increzatoare.
Am incheiat "prietenii nepotrivite", am inceput sa citesc mai mult, sa ma plimb, si sa fac cu adevarat ceea ce imi place. Procesul a fost si este lung, caci este continuu de munca, insa satisfactia este extraordinara.
Adesea sunt comparată cu Soarele, de mamicile copiilor cu care lucrez, si imi spun: “tu aduci lumina si bucurie copiilor nostri”. Ce comparatie … evident ca se lasa cu piele de gaina, cred ca e prea mult!
Nu fac nimic altceva decat sa fiu eu si sa ma comport cu oamenii, asa cum o fac mereu.
Vin la mine copii introvertiti, care abia daca vorbesc, insa in timp, sunt alti copii. Vin la mine copii care vor doar sa alerge si sa sa faca ce vor ei, insa dupa un timp, tot ei sunt care imi explica ce avem de facut, ce urmeaza, ce regula trebuie respectata. Vin la mine copii care nu au notiuni despre ritm, cantecele sau dans, iar dupa 2-3 luni de lucru impreuna, imi fredoneaza tot ce au auzit la mine. Si mai vin la mine copii care cer telefonul sau televizorul, doar ca sa vada un clip cu mine.
Daca eu sunt lumina pentru ei, si ei sunt lumina pentru inima mea.
Gaseste lumina si bucurie in lucruri simple, in oameni care te fac sa te simti frumos si valoros!
Intalnesc saptamanal diferite tipologii de copii: unii mai timizi - altii mai sociabili, unii introvertiti - altii extrovertitii, copii intelegatori care accepta ceea ce li se spune - copii care nu accepta ideea de regula.
Nu de putine ori, printre mesajele primite de la parinti, se numara: “e musai sa stea linistit in cadrul atelierului? Copilul meu nu prea asculta de reguli, se ridica, alearga si nu ii place sa i se spuna ce sa faca” sau “are 5 ani, stiu ca la aceasta grupa nu pot participa si eu, insa nu sta deloc fara mine, plange tare, nu sta nicaieri fara mine sau tatal sau”.
Cum prevenim toate acestea si cum ii ajutam pe copii sa se integreze mai usor in grupuri, sau sa asculte de parinti/bunici/cadre didactice?
Cea mai mare nelinişte a copilului este intr-adevar de a rămâne singur şi de a-şi pierde colacul de salvare reprezentat de prezenţa şi atenția apropiaţilor săi. În timpul primilor săi ani de viață, el îşi va exprima această teamă prin plânsete şi ţipete adesea stridente, care traduc senzația de panică pe care o simte. Crescând, va înțelege treptat că singurătatea nu este ceva mortal. Însă, la unii, această nelinişte rămâne multă vreme ascunsă lăuntric şi ei caută să evite situațiile care comportă riscuri de singurătate, de respingere, de abandon sau de trădare. Nerezolvată, această situație se poate prelungi până la vârsta adultă, prin urmare este primordial să ne ajutăm copiii să se desprindă încă de la o vârstă foarte fragedă de această sursă de anxietate.
Există o mulțime de elemente care pot determina copilul să dezvolte nelinişte şi, prin asta, chiar anxietate. N-avem decât să ne gândim la căderi nenumărate, la mustrări, la boli, la apariția dinților noi, la faptul de a întâlni persoane străine şi la atâtea altele. Toate aceste evenimente şi situaţii provoacă nelinişte copilului pentru că îl extrag din zona lui de confort, adică din obiceiurile lui, din rutina şi previzibilitatea lui. În schimb, fiecare dintre aceste momente îl ajută să se obişnuiască cu realitatea, să ia în calcul noi elemente de viaţă şi să-şi dezvolte mecanismele de adaptare.
Adesea, cand copiilor nu li se permite ceea ce vor, parintii se gasesc in 3 secunde in mijlocul unui tantrum: tipete, lovituri, tavalit pe jos.
Trebuie sa ne ajutam copiii să învețe să-şi exprime altfel insatisfactia decat prin furie, si să realizeze că asemenea crize sunt inacceptabile. Cu toate astea, unii părinți refuză să-şi audă copilul plângând, prin urmare:
- nu-l lasă niciodată singur;
- îi dau toate obiectele pe care le doreşte;
- îl transportă întotdeauna spre locurile pe care vrea să le atingă;
- încearcă să-i răspundă la toate aşteptările;
- efectuează sarcina pe care micuțul nu reuşeşte s-o realizeze;
- acceptă ca micuțul să nu se ducă la culcare, chiar dacă este foarte obosit.
Ei acţionează astfel din dragoste pentru copil, însă acesta nu învață să se descurce cu realitatea care-l înconjoară, în vreme ce aceasta este plină de frustrări potenţiale.
Atunci când micul copil dă dovadă de furie, prima intervenție constă întotdeauna în a încerca să-l
liniştim. Dacă acesta rezistă şi rămâne închis în furia lui, adultul trebuie să se coboare la nivelul lui şi să-i spună calm: „Nu, ajunge." Copilul are nevoie să înţeleagă faptul că manifestarea sa sub forma acestei crize este inacceptabilă.
Pus în fața refuzurilor şi a întârzierilor, el descoperă:
- că uneori trebuie să aştepte ca să obțină satisfacerea unei nevoi;
- că nu poate obține tot ce doreşte;
- că ceilalți au şi ei importanța lor;
- că unele suferințe sunt inevitabile;
- că nu este totul uşor;
Astfel învaţă să se descurce în mediul fizic şi uman, precum şi cu limitele pe care acesta le impune.
Dezvoltând o acceptare a regulilor inerente ale vieţii, chiar dacă ele nu-i sunt favorabile, pune bazele unei seninătăţi şi ale unui sentiment de securitate.
Iata de ce este important ca cei mici sa ia contact inca de mici cu societatea, grupuri de oameni, si treptat, cu includerea unor reguli ferme in rutina zilnica.
Majoritatea dintre noi suntem pe pilot automat, corect?
Alergam continuu, de dimineata pana seara, mintea ne este blocata in foarte multe activitati, probleme, taskuri sau lucruri marunte nesemnificative, pentru care ne stresam mai mult decat este cazul.
Din sondajul facut in cercul meu de prieteni si in comunitatile social media, am aflat ca nu prea ne gandim la noi, ca ne punem adesea pe ultimul loc, si ca suntem blanzi cu noi abia cand cedam din punct de vedere fizic sau emotional.
Dar oare nu ar fi mai benefic sa prevenim toate aceste situatii care ne aduc stare de neliniste sau complicatii medicale? De ce abia cand ajungem in stare de urgenta ne spunem "ce bine era daca ...?'".
Zilele trecute am dat de un document scris de Profesorul Constantin Dulcan, care a facut o lista cu medicamentele nedisponibile în farmacii. Toate "medicamentele" prescrise mi se par necesare OBLIGATORIU, oricarei persoane:
1. Exercițiul fizic
2. Trezirea timpurie
3. Dieta echilibrată
4. Râsul
5. Atitudinea pozitivå
6. Somnul
7. Meditația
8. Iubirea fata de altii
9. A fi iubit
10. Recunoştința
11. Renunțarea la ranchiună, duşmănie
12. A fi surprins
13. Citirea și hrănirea sufletului cu spiritualitate
14. Cântatul şi dansul
15. Imbrățişarea
16. Gândirea pozitivă și gândirea corectă
17. A avea încredere și a crede într-o putere spiritualà superioară
18. Prietenii buni
19. A fi iertat şi a ierta pe alții
20. Baia de soare
Incerc sa aplic pe rand, cate putin din fiecare, si recunosc: imi schimba starea instant. Ar fi de mare folos sa avem aceasta lista printata si la vedere, cat sa nu omitem unul dintre aceste "medicamente" pentru suflet.
Nu doar copiii au nevoie de joaca, ras, dans, glume, prieteni si experiente, ci si copilul nostru interior.
Te provoc sa pui piesa preferata, sa canti si sa dansezi din toata inima!
Binecuvantare e, cand rasare soarele - asa spune o piesa cantata de Feli, corect?
Si fix asa e, insa cand treci prin situatii dificile, ti se pare ca nu mai vezi soarele.
Am incheiat anul cu turbulente, l-am inceput cu turbulente … si tot ce fac acum e sa caut lectiile pe care sa le invat din tot ce am trait, caci fiecare suferinta aduce o lectie si un pas spre evolutie.
Pana acum, pe lista lectiilor mi-am notat doar ca stresul ne imbolnaveste. Si de aici incep sa caut, sa sap … ce oare ar trebui sa se mai intample, ca sa fim mai detasati de toate chestiile care ne afecteaza? Cand vom invata sa ne punem pe primul loc si sa nu ne mai gandim doar la nevoile celorlalti? De ce e nevoie sa ne sacrificam pe noi, pentru binele altora? Pai, pentru ca avem aceste credinte inradacinate: sa nu suparam, sa nu deranjam, sa fie bine, ca esti egoist domne daca te pui pe primul loc.
In luna decembrie am pierdut pe cineva tare drag familiei noastre, un tanar care a decis ca ii e poate mai bine in alta viata. Vestea ne-a daramat si a adus multa suferinta. In luna ianuarie, din cauza stresului si a durerii, din cauza tuturor grijilor, mama mea a fost afectata la nivel cerebral, astfel ca a fost operata de urgenta, pentru a elimina hematomul cu care s-a ales. Stiti pentru ce ii multumesc lui Dumnezeu? Ca mi-a dat intuitia de a-mi salva mama: dupa cateva ore bune petrecute la un spital de stat din Bucuresti, dupa "n" analize, a fost trimisa acasa cu "nurofen si spray nazal", si cu un diagnostic ce presupunea depresie. Ajunsa cu ea acasa, ca e perfect sanatoasa clinic (la indicatiile medicilor), am simtit ca nu este corect diagnosticul. Inima mea spunea ca are ceva mai grav, astfel ca am decis in doar o ora sa mergem la alt spital pentru investigatii. Adevarul din pacate, a fost in intuitia mea: conform CT, mama mea avea un hematom la cap.
In timp ce mama mea era intr-un spital, eu eram in altul, pentru a efectua o operatie noninvaziva, insa deloc placuta: CRIPTOLIZA. Dupa ce ani de zile am luptat cu dureri mari de gat, inflamatii si luni de zile abia am reusit sa cant sau sa vorbesc, am gasit cauza. Pe amigdalele mele se depuneau continuu reziduri de mancare, caci pe amigdalele mele existau niste cripte care iata, prin aceasta interventie, au fost cauterizate.
Din toate aceste experiente dureroase si la propriu si la figurat, am dedus un singur lucru: noi suntem pentru noi cei mai importanti, iar daca ne invatam sa traim cu acest sentiment, vom deveni importanti si pentru ceilalti.
Pana atunci insa, retineti un lucru: esti unic/ă, si esti perfect/ă asa cum esti!
Sanatatea e cel mai de pret lucru, asa ca si daca va doare unghia, mergeti la un control. Nu mai tratati superficial semnele pe care vi le transmite corpul.
Va imbratisez!
M-a intrebat o mămica (telefonic), de curand: “daca vin cu fetita mea de 2 ani si 4 luni, vei avea rabdare cu ea?”
Initial am ramas blocata si nu am stiut ce sa raspund, pentru că de fel am rabdare, insa abia ulterior am inteles temerea mămicii. Fusese cu fetita sa la ziua cuiva, unde a avut si animator. Se pare ca fetita a fost luata pe sus de la mama din brate, bagata printre bile si printre multi copii. Fetita doamnei bineinteles ca s-a speriat, nefiind invatata cu oameni noi deodata.
In primul rand, la atelierele mele muzicale, la grupa 1-3 ani participa musai si un parinte/bunica, tocmai pentru ca cel mic sa fie in compania unei persoane apropiate. Nici un copil care ajunge la mine, indiferent de varsta, nu este obligat sa ma imbratiseze, sa stea cu ochii doar la mine, si nicidecum nu cert pe nimeni.
Adesea, impun limite blande mai ales fata de copiii mai mari care inteleg notiunea de societate si responsabilitate, insa in ceea ce priveste bebelusii, apropierea de mine se face step by step. Este foarte important ca inainte de a ajunge la mine, copiilor sa li se transmita ca nu vin la un loc de joaca, ci la o activitate educativa ghidata de un profesor, unde trebuie sa asculte instructiunile. Este de ajuns ca un copil din 10 sa nu fie atent si sa deranjeze, si astfel intreaga grupa devine agitata si isi pierde interesul fata de exercitiul prezentat. In cadrul unui atelier muzical cultivam rabdarea, empatia, respectul fata de colegul care presteaza un exercitiu individual, si ne bucuram de multitudinea instrumentelor si a jocurilor creative.
Observ repede daca un copil nu este incantat de activitatea mea, si transmit parintelui - este esential ca celor mici sa le trezeasca interesul si sa ii ajute cumva activitatea muzicala sau jocurile propuse de mine.
Cum am ajuns sa lucrez in acest stil?
Cred ca m-au ajutat si cartile, si cursurile, cred ca si faptul ca sunt mamă, dar cred cu tarie ca a fost mâna celui de sus, spre a ma indruma pe acest drum.
Si iata ca invatand si intelegand nevoile copiilor, ajungi sa ii port pe brate. Ba chiar se supera daca nu primesc un pupic sau o imbratisare la finalul atelierului.
Pentru a lucra cu copiii si pentru a-i atrage, e nevoie iubire, blandete si bucurie.
Multumesc pentru ca sunteti alaturi de mine de atata vreme!
Viata nu e mereu roz, si e normal ca uneori sa dam piept si cu situatii neplacute. Atunci când ai parte de o tragedie sau neprevazutul te ia prin surprindere, ai impresia ca lumea s-a sfarsit.
Cand ne confruntam cu probleme de zi cu zi, situatii dificile, neajunsuri, nervi, cand dam de oameni care ne debusoleaza si ne ingreuneaza existenta, ni se pare ca doar noua ni se intampla lucruri nasoale. Dar micile tachinari, hopuri, provocari de care dam in viata de zi cu zi, nu inseamna de fapt nimic.
Ce e cu adevarat trist este sa nu fiti bine tu sau familia ta, sa pierzi oameni dragi, sau sa nu te poti trezi a doua zi. Pierderea celor dragi lasa rani adanci, lasa intrebari fara raspunsuri si suflete indurerate.
Nu am avut parte de tragedii mari in viata sau in familie, Dumnezeu ne-a ferit de durere, insa in putinele dati cand am avut de-a face cu durerea ... a fost intesa. Stiu bine teoria mortii, cunosc si predicile preotilor despre moarte si viata de apoi, insa cu toate acestea, imi este greu sa concep pierderea celor dragi.
Si iata ca aproape in ajun de Craciun am asistat la un eveniment negru, care m-a îngenunchiat - unchiul meu drag si tanar, cu care am copilarit, cu care am crescut si cu care am dansat la toate discotecile si nuntile din sat, ne-a parasit. Imi este tare greu sa stiu ca nu il voi mai vedea, ca nu voi mai ajunge prin surpridere la poarta sa, claxonand ca o nebuna - an de an ii facem o astfel de surpriza. De cum ajungeam, stia ce are de facut: sa puna caii la caruta, sa ma plimbe prin sat. Repetam traditia asta chiar si acum, in ultimii ani, doar ca acum mai avea un calator: pe fiul meu, care adora sa mearga la tara (a mostenit de la mine bucuria aceasta).
Am facut fata cu greu inmormantarii, insa ma rog si imi doresc sa fie intr-un loc mai bun. Va ramane mereu in sufletul nostru, asa cum il stim: cu zambet larg, cu muzica la maxim si cu chef de viata.
Tocmai de aceea va spun din inima: pretuiti oamenii de langa voi, sunati-va familia, prietenii, parintii, rudele, faceti sa fie armonie si fiti in pace cu semenii vostri! Urcati-va in masina si vizitati oamenii pe care ii iubiti, cat sa nu fie nevoie sa conduceti spre ei pentru ultimul drum.
E vremea lor, e vremea colindelor!
Colindele sau cantecele din popor pe care le fredonam in perioada sarbatorilor, au un farmec aparte atunci cand ne acompaniem cu un instrument sau cu batai de palme.
Exista nenumarate instrumente sau jucarii cu ajutorul carora putem tine ritmul, insa ce e de facut atunci cand magazinul de la coltul blocului este inchis sau livrarea online se face in cateva zile?
Pai e simplu: improvizam!
Dupa parerea mea, instrumentele vedeta ale lunii decembrie sunt clopoteii, zurgalaii, si marakas-urile (zdranganitoare, le spunem noi adesea).
In articolul de azi vin in ajutorul vostru cu o idee inedita, care va poate fi de folos daca doriti sa va acompaniati cand cantati un colind si nu numai.
Este vorba despre realizarea unui marakas hand made.
Cum facem asta?
Aaveti nevoie de: o sticla de plastic de jumatate, si boabe de orez/fasole sau penne-paste. In functie de varsta copiilor vostri si in functie de riscul de a inghiti ceea ce folositi, alegeti ce este potrivit pentru voi. Sunt mici sansele ca un copil de un anisor sa desfaca dopul sticlei strans tare, insa ca masura de precautie pentru copiii mici, folositi penne/spaghetti sau obiecte ce nu pot fi usor inghitite.
Veti observa insa daca testati, ca fiecare produs introdus in sticla scoate sunete diferite: spre exemplu, orezul reproduce un sunet mai fin, mai linistit, pe cand fasolea sau penele (pastele), reproduc un sunet mai grav.
Puteti face marakas pentru intreaga familie, punand produse diferite in sticlele voastre, pentru a vedea cum suna la fiecare.
Si va propun sa va si acompaniati pe un colind preferat. Eu va dau un exemplu, ca sa aveti idee, insa puteti improviza pe piesa favorita.
Spre exemplu, pe tot parcursul piesei Jingle bells, puteti tine ritmul tinand cont de bataile 1-2, 1-2-3
Acum ca aveti si intrumentul, si metoda de a tine ritmul, la actiune va rog!
Daca va iese, m-ar bucura un clip cu voi - spor la colindat si la bani!