Un studiu realizat de cercetatorii de la Florida Atlantic University demonstreaza ca atingerea si contactul mama-copil sunt esentiale pentru o reglare optima a neurodezvoltarii la inceputul copilariei.

Kangaroo Care, o metoda piept-piept de ingrijire a unui bebelus, in special a celui prematur, a fost asociata cu dezvoltarea neurofiziologica.

Asociația Prematurilor și Asociația ABC-ul educației pentru copii, cu implicarea domnului Nelu Tătaru, președintele Comisiei pentru Sănătate și Familie a Camerei Deputaților, la inițiativa doamnei deputat Mara-Daniela Calista au lansat pe 7 noiembrie 2023, propunerea de implementare a Carnetului Prematurului și Nou Născutului cu Risc, precum și de integrare a terapiei Kangaroo Care în maternități.
În urma dezbaterii și a prezentării inițiativei va fi realizat un proiect de lege care are ca scop oficializarea și implementarea acestui demers la nivel național.

Implementarea terapiei Kangaroo Care în maternitățile din România este o inițiativă ce vine în sprijinul tuturor nou născuților, inclusiv prematurilor. Terapia Kangaroo, cunoscută și sub numele de „metoda mamă-cangur” sau „îngrijirea piele-pe-piele”, este o tehnică de îngrijire neonatală în care nou-născuții, inclusiv prematurii, sunt ținuți piele pe piele cu mama sau tatăl lor.

Terapia Kangaroo ajută la stabilizarea temperaturii corpului, stimulează alăptarea, consolidează legătura afectivă între părinte și copil, reduce stresul și plânsul, stabilizează funcțiile vitale, scade riscul de infecții și susține creșterea și dezvoltarea prematurilor.

Avantajele inițierii acestei terapii în maternități pentru prematuri a fost detaliată și de reprezentantul OMS la eveniment.

Multi dintre copiii mici cu care lucrez au fost nascuti prematur, si aflu de la parinti ca au fost privati de bratele mamei, zile, chiar saptamani bune. Parintii observa un ritm mai lent de dezvoltare in unele cazuri, poate pe plan motric, pe plan socio emotional sau chiar cognitiv, astfel ca aleg sa isi aduca copiii sa ii stimulez cu ajutorul muzicii si al activitatilor pe care le practic cu copiii.

Nici fiul meu nu a beneficiat de bratele mele in primele 7 zile de viata, si m-a ingrijorat putin acest lucru, insa am fost foarte implicata in activitati si stimulare in primii 2 ani de viata, astfel ca la gradinita/scoala, nu au fost sesizate probleme de nici un fel.

Diana Calin Gamulescu, fondatoarea Asociatia Prematurilor ma duce in timp an de an, cand ma invita sa particip fizic la campaniile de ajutorare a maternitatilor, si de fiecare data cand vad copii in incubator, las un gand bun pentru sanatatea lor.

Asociatia Prematurilor continua sa faca fapte bune si sa ajute maternitatile din toata tara, mai cu seama sectiile de neonatologie, si sunt multe moduri in care poti ajuta si tu.

Poti afla detalii despre modul in care poti ajuta, direct de pe site-ul asociatiei: https://asociatiaprematurilor.ro/.

Sunt pasionata sa citesc si sa ma documentez in ceea ce priveste sanatatea creierului, si incerc sa pun in aplicare toate sfaturile pe care specialistii in neurologie-neurostiinte le prezinta in carti/documentare.

M-am oprit la un pasaj extraordinar de interesant pe care l-am gasit in cartea "Schimba-ti creierul in 365 zile", si am decis sa impartasesc cu voi cele 10 lucruri pe care ar trebui sa le evitam cand e vorba de copiii nostri, lucruri transmise de medicul Daniel G Amen.

Concret, ce SA NU FACEM?

1. SA LE IGNORAM CREIERUL - trebuie sa ne invatam copilul sa aiba grija de creierul lui daca vrem ca acesta sa fie cea mai buna versiune a sa.
2. SA PETRECEM RAR TIMP DE CALITATE CU EI - cercetarile au descoperit ca, atunci cand parintii sunt mereu distrasi de dispozitivele lor electronice, copiii pot sa se comporte intr-o maniera negativa pentru a le atrage atentia.
3. SA FIM ASCULTATORI DEFICITARI - atunci cand copiii nostri incearca sa vorbeasca cu noi, sa incercam sa nu vorbim peste ei. Sa fim ascultatori activi.
4. SA FOLOSIM APELATIVE JIGNITOARE - copiii vor interioriza aceste apelative negative si vor incepe sa creada in ele, ceea ce le poate afecta stima de sine.
5. SA FIM EXCESIV DE PERMISIVI - faptul ca ii lasam pe copii sa faca ce vor, ii poate determina sa fie "fericiti" pe moment, dar poate fi daunator pe termen lung. Copiii au nevoie de limite clare pentru a-i ajuta sa inteleaga ce este bine si ce este rau
6. SA ESUAM CAND VINE VORBA DE SUPRAVEGHERE - noi trebuie sa jucam rolul de lobi frontali, pana se dezvolta lobii copiilor nostri.
7. SA LE CEREM SA FACA CEEA CE LE SPUNEM, NU CEEA CE FACEM - daca suntem modele de urmat, copiii vor observa acest lucru si ne vor urma exemplul.
8. SA LE REMARCAM DOAR GRESELILE - sa incercam sa observam cand copilul face ceea ce trebuie, si sa il laudam daca e de laudat. Sa nu fim atenti doar la greselile pe care le face.
9. SA LE IGNORAM PROBLEMELE DE SANATATE MINTALA - in medie, este nevoie de 11 ani din momentul in care un copil incepe sa dezvolte simptome ale unei afectiuni de sanatate mintala, pana in momentul in care acesta merge la prima sa evaluare psihiatrica. Daca simtim ca e ceva in neregula cu copilul nostru, sa mergem sa il evaluam din timp si sa ii oferim ajutorul de care are nevoie.
10. SA NE IGNORAM PROPRIA SANATATE MINTALA - daca suferim de orice problema de sanatate mintala a creierului, acest lucru ne poate devasta copiii. Trebuie sa avem grija de noi insine si sa fim cea mai buna versiune a noastra, astfel incat sa putem fi cei mai buni parinti pentru copiii nostri.

PROVOCARE - EXERCITIU

Scrie pe o agenda care dintre comportamentele mai sus mentionate le regasesti in interactiunea cu copilul/copiii tai. Fa un plan pentru a pune capat sau pentru a micsora numarul comportamentelor daunatoare relatiei parinte-copil.

Consider ca versurile tuturor pieselor sunt inspirate din viata reala sau din trairile celui care scrie textul piesei cu pricina, iar Tania Turtureanu sigur a stiut ca multa lume se va regasi in versurile "Ce frumos ar fi daca ne-am vedea, fiecare de gradina sa".

Nu stiu cum este in anturajul vostru, la job sau pe grupurile de parinti, insa eu vad foarte des cum oamenii sunt mai interesati de ce face vecinul, decat sa isi puna ordine in propria viata/meserie.

Pentru mine, ca artist (de aceasta data iau in calcul aceasta parte a meseriei mele), este extrem de neplacut sa primesc sfaturi nesolicitate sau sa mi se spuna ce sa fac, de la persoane neavizate care cred ca pot controla totul, insa de fapt nu stiu nimic din meseria si programul pe care eu il desfasor.

In curand se implinesc 17 ani de cand am pus bazele companiei de evenimente DJ MC NUNTA, si in toti acesti ani nu am avut deloc pauza (mai putin perioada pandemiei, cand nu a depins de noi). Consider ca atat eu cat si sotul meu avem experienta indeajuns pe aceasta arie, a evenimentelor, cat sa nu permitem unei persoane neavizate sa ne dea sfaturi necerute sau mai mult, sa ne spuna ce sa facem, "ca asa e bine".

Daca rolul meu la un eveniment este sa prezint si sa cant, de ce as merge la un ospatar sa ii spun cum sa toarne vinul in pahar? Daca treaba mea este strict sa intretin atmosfera si sa bucur oamenii de la eveniment, alta treaba nu am decat sa merg in bucatarie sa il cert pe bucatar ca nu a aranjat sarmalele orientate catre nord-vest?

Intelegi voi comparatiile mai sus mentionate ...

Si scriu acest text deoarece nu de putine ori intalnim persoane "binevoitoare" la evenimente (nu ma refer la invitati), care in loc sa depuna eforturi in a-si face bine treaba pe aria lor, prefera sa ne dicteze noua ce ar merge mai bine.

Cunosc tipologia nuntasului de nunta mai bine decat ma cunosc pe mine, slava Domnului. Stapnesc foarte bine arta vorbitului in public si mai ales a improvizatiei, si stiu exact ce am de zis, cand, cum si cui. Deseamenea, sotul meu care este DJ simte la fel de bine vibe-ul oamenilor si stie exact ce si cum sa mixeze, la momentul potrivit. Dar ce faci totusi cand la eveniment, dai de un atotstiutor care e gata sa te ghideze la fiecare pas? Eu personal, as anunta la microfon ca ne retragem in masina 2 ore, ca exista o alta persoana avizata si experimentata gata sa ne ia locul.

Sunt total de acord ca nu putem rezona si nu ne poate placea tot ce se intampla in jurul nostru, insa asta nu ne da dreptul sa invadam spatiul sau meseria unei persoane, si mai ales sa incercam din pozitie de superioritate sa ii controlam modul de lucru.

Observ din pacate aceasta tendinta si in ceea ce priveste lucrul cu copiii/zona aceasta de parenting. Ce-i drept, ajung la mine parinti extraordinari si in ultima perioada nu am avut deloc situatii neplacute sau tensionate, insa am multi prieteni cu alte meserii (educatori, terapeuti, animatori, medici), care de foarte multe ori sunt pusi de parinti sa procedeze altfel decat o fac, pentru ca "stiu ei mai bine".

Cu iertare, vad lucrurile total diferit. Nu as putea merge maine sa imi operez piciorul fracturat si sa ii spun medicului chirurg cum ar fi mai bine, ca am citit eu pe google sau am vazut in Dr. House.

Da, ca sunt cazuri izolate cand lucrurile stau total altfel, cand e nevoie sa intervenim, cand se depaseste limita bunului simt, a eticii, sau cand ne lovim de situatii care intr-adevar dauneaza, si e cat se poate de normal sa ne spunem parerea, sa luam masuri si sa intervenim.. Insa cel mai bine ar fi sa ne ingrijim de gradina noastra, sa o ajutam sa infloreasca, sa fie verde si sa nu fie atacata de daunatori.

Si apropo de interventii si ideea a-ti spune parerea, am fost si eu nevoita sa intervin si sa gestionez un caz, la una dintre primele gradinite la care a fost Nicholas: copiii ascultau manele, ceea ce nu mi se parea firesc, pentru o institutie care pune bazele educatiei unor copii de pana in 7 ani. Cred ca acela a fost unul din putinele momentele in care am simtit sa intervin si sa imi spu off-ul, insa in general, las specialistii sa isi faca treaba.

Bucurati-va de propria gradina, cresteti, evoluati, si culegeti cele mai bune roade!

Multi parinti, mai ales parinti ai copiilor sub 3 ani, au refuzat sa mai frecventeze atelierul muzical, pe motiv ca am reguli interne …

Nu mi-au spus direct acest lucru, insa am aflat de la prieteni comuni sau din feedback-ul oferit in parc altor persoane.

Nu am livrat un serviciu bun?

Nu am fost profesionista?

Nu le-am alocat atentia cuvenita?

M-am purtat inadecvat cu copiii lor?

Nimic din cele de mai sus ... singura problema pentru care s-a luat aceasta decizie, tine de REGULI, iar dupa cum va spun adesea, eu cred ca o societate/o comunitate pot functiona sanatos, doar cu limite si reguli.

In ceea ce priveste copiii mici, inteleg si accept ca e dificil sa tii un copil mic in sarcina minute in sir, tocmai de aceea, pe perioada atelierului muzical alternez piesele/instrumentele/activitatile. Unii copii rezista mai mult la un exercitiu, altii nu, ceea ce e normal, insa rolul parintelui la atelierul muzical este de a incuraja copilul si de a-i oferi suportul necesar in parcurgerea exercitiilor.

Tot ce scriu pe conturile mele este testat cu foarte multi copii, si la majoritatea s-a adeverit tot ce am spus.

Cand nu a functionat?

Cand parintele i-a spus copilului sau mie, in mod repetat:

- e ok mami, fa ce vrei

- eiii, fiecare face ce are chef, copilul meu are alte preocupari

- nu va sta copilul meu ca toti ceilalti ever

- mergi mami, joaca-te liber

- nu va rezista

- nu stie ce e aia regula

- nu are rabdare

- oboseste, se plictiseste

- el e invatat sa faca ce vrea, ii permitem orice

- nu pot sa ii iau instrumentul, va face circ

Atunci cand punem o eticheta unui copil, indiferent de varsta, acesta se va comporta intocmai, sau va creste cu convingerea ca este "sensibil, emotiv, obraznic, rau" ... depinde de caz.

Revenind la reguli ... daca incurajam copilul ca ii este permis orice, indiferent de context, ii va fi destul de greu cand va pasi in colectivitate sa tina cont de instructiunile educatorului/invatatorului si sa respecte termene/participarea la anumite activitati de grup.

Plange ca nu e ca el? Da, de obicei toti copiii plang cand nu e ca ei, insa doar lucrand la acest aspect, ii putem ajuta sa inteleaga ca nu mereu in viata totul va fi cum doresc ei, din pacate. Trebuie sa acceptam ceea ce traiesc, simt, chiar si modul in care reationeaza cand se lovesc de un refuz, insa totodata, limitele sanatoase ii ajuta pe termen lung.

Chiar si in parc, unde e joaca libera, ne ghidam dupa reguli, corect? Nu aruncam pe jos ambalaje, nu lovim alti copii, nu ne urcam cu picioarele pe tobogan, nu distrugem locul de joaca, samd.

Nu voi schimba ideea de reguli in ceea ce priveste structura atelierului muzical, pentru ca am confirmarea a zeci de parinti, ca prin ceea ce livrez am fost de mare ajutor in dezvoltarea copiilor lor.

Depinde mult de asteptarile noastre atunci cand alegem o activitate extra/gradinita sau scoala, insa in acelasi timp trebuie sa acceptam ca niciunde nu va fi totul exact asa cum gandim noi sau cum ne dorim noi.

Pe perioada cat a fost la gradinita fiul meu, foarte des eram intrebata: “cum este unde il duci pe Nicholas?”

De 2 ani, de cand a inceput scoala, intrebarea pe care o primesc la fel de des este: “cum e la Liceul Româno-Finlandez?”

Raspunsul meu a inceput si va incepe mereu asa: “PENTRU NOI, PENTRU NIK … este …”. Pentru ca da, pentru noi este ceea ce avem nevoie, poate pentru copilul tau nu. Eu nu stiu ce asteptari ai tu ca parinte de la institutia pe care urmeaza sa o frecventeze copilul tau.

De ce am tinut eu cont intai de toate? De oameni, de echipă, de modul in care se comunica, de modul in care este facut sa se simta copilul meu. Cand am avut interviul la LRF, am fost intrebata ce imi doresc pentru copilul meu. Imi amintesc ca raspunsul a fost: “sa fie fericit”. As reformula putin acum, la 2 ani distanta, si as spune ca mi-as dori ca fiul meu sa fie inconjurat de oameni dedicati care sa il ajute sa dobandeasca niste competente pe care noi parintii, nu i le putem atribui. Mi-as dori ca scoala si cadrele didactice sa ii ofere incredere si sa nu il puna la zid daca nu va excela la o materie, pentru ca avem asteptari nerealiste uneori de la copiii nostri, si ii obligam sa faca ceea ce ne dorim noi, nu ce isi doresc ei. Si da, evident ca imi doresc sa fie si fericit in clasa/comunitatea scolii. Insa de fericire trebuie sa ne ocupam noi parintii, iar daca noi ne suflam in aripi, ci nu le taiem, daca ii iubim si le transmitem cele mai bune valori, clar vor fi si fericiti. Asadar, recomand locuri si oameni cu care eu/noi/copilul meu rezoneaza, si daca m-as duce cu 2 ani in urma, tot LRF as alege. Oamenii care il inconjoara pe Nik, si care ne ofera suport chiar si noua, parintilor, sunt extraordinari, si REPET: doar facand echipa cu cadrul didactic, putem ajuta la evolutia copilului nostru.

Uitandu-ma in mediul online, in diverse comunitati si chiar in anumite grupuri de parinti de whats'up, ma intristez sa vad ce comentarii si ce asteptari au unii parinti de la scoala sau educator/invatator. Cred ca in nici o institutie nu gasim perfectiunea la care noi aspiram, nici o scoala nu ne va astepta copilul cu covor rosu, cu capsune invelite in ciocolata pe banca, cu tablete pe masa, cu masa proaspata la pranz, cu fructe BIO, cu costuri mici, cu profesori care sa rada non stop si care sa dea doar note de 10 tuturor. Da, poate ca asta si-ar dori copiii nostri si chiar si noi, insa cred ca asteptarile noastre sunt prea mari.

Auzisem cateva povesti de la cativa prieteni, care efectiv m-au facut sa ma inchin cu stanga. Mamica unui baietel era foarte suparata pe scoala/pe invataotare, ca ciorba de la masa de pranz era prea fierbinte, si totodata, ca doamna nu ii da sa manance (el nu se descurca, i-a dat mama sa manance pana la 6 ani). O alta poveste spunea ca un grup de parinti a reclamat (doamne, au facut sesizari la scoala), ca nu sunt multumiti de culoarea uniformei, si doresc o schimbare. Si iata cum pentru niste subiecte dupa parerea mea total lipsite de importanta, acele scoli/institutii primesc feedback negativ pe piata, iar alti oameni aud ca e "nasol domne acolo". Dar de ce e nasol? Ca nu i se da copilului tau cu lingurita la 7 ani? Poate ca sunt prea directa fata de acest subiect, insa eu asa vad lucrurile ... si da, putem da un feedback negativ cand semnalam probleme serioase ce tin de siguranta copilului (fizica sau emotionala), cand suntem furati, cand exista agresiune sau lipsa de interes din partea cadrului didactic, dar nu pe motiv ca e "ciorba prea fierbinte".

Si nici unde a fost si este Nik nu pot spune ca a fost/este perfect, asa cum mi-am creionat eu in vise, insa 90% din ce traieste si primeste, se aliniaza valorilor noastre, astfel ca cei 10% ramasi sunt nesemnificativi.

Cum ar fi ca o institutie care are in grija 200-400-600 copii, sa schimbe zi de zi, saptamana de saptamana regulile, dupa cum doreste fiecare familie? Va spun eu, IMPOSIBIL.

Si vad asta si la Music class, unde lucrez evident si cu parintii. Se intampla rar, slava cerului, insa si mie mi se cer lucruri cu care nu sunt de acord, si ar fi total eronat ca la fiecare sfat nesolicitat primit, sa si aplic ceea ce mi se cere.

Asadar, eu va invit sa va ganditi la acest text, si sa nu fiti prea exigenti cu oamenii care se vor ocupa de copiii vostri, iar daca vreti ca totul sa se intample cum vreti voi, ca "asa e mai bine", exista varianta de homeschooling.

Am fost acolo!

Am fost si eu acea mama foarte panicata, care era de parere ca fiul ei respira doar in prezenta ei, ca nu se va acomoda nicaieri, niciodata, si iata ca la ceva ani distanta, odata cu experienta si cu povestile auzite de la parintii cu care lucrez, realizez ca mare parte din neincrederea copilului meu era de fapt proiectata de mine catre el.

Am trecut prin etape extrem de grele pe la varsta de 2-3 ani a copilului meu, cand orice incercare de acomodare la gradinita era un esec, cand in parc sau la locuri de joaca mergea doar de mana cu mine, cand nu se distanta nici 1 m de mine, cand nu socializa prea mult si doar eu eram centrul universului lui.

Mare bucurie in sufletul unei mame sa simta acest lucru, insa mai departe ce facem cu integrarea in colectivitate, cu dezvoltarea socio emotionala, cu adaptabilitatea la mai multe medii?

Si iata ca privesc acum in urma si da, eram super protectiva si de cum ajungeam intr-un loc nou, in loc de "buna ziua", spuneam: "el e mai timid, el e fricos, el sta langa mine, el nu prea participa" ... nici macar nu ii dadeam sansa sau nu transmiteam incredere, ci din start proiectam asupra lui ca mai bine sta langa mine. Si a stagnat ceva vreme, pana cand, dupa citirea a mai multe carti mi s-a aprins un beculet si mi-am dat seama ca nu am un copil timid, fricos, dependent, ci ca mie imi e teama sa ii suflu in aripi. Si odata cu acomodarea la ultima gradinita (Casuta cu ghidusii), la care a si stat 2 ani si jumatate, pana la inceperea scolii, copilul meu "timid" a devenit un copil independent si sigur pe el.

Ce am mai facut diferit?

Am avut incredere in educatorii lui, unui dintre ei la acel moment fiind chiar Alexandra Dascal, managerul gradinitei mai sus mentionate. Nu ma simteam confortabil cand imi propunea sa il las cu mainile in noroi sau cand il punea sa escaladeze diverse elemente din curtea gradinitei - ii spuneam tot timpul: "fii serioasa, Nik nici nu va atinge pamantul/noroiul, Nik sigur nu va sari peste cauciucurile din curte". Ba chiar asteptam mesaje de la ea in care sa imi spuna: "asa e, Nik nu a dorit sa participe la joaca noastra cu noroi". Ce sa vezi? Primeam fotografii in care il vedeam pe Nik cum se joaca cu ramele si picteaza cu noroi, cum sarea in balti si era murdar pana la gat, cum facea intrecere tip Survivor in spatiile special amenajate.

Si poc, alt beculet ... deci copilul meu poate face orice, eu eram cea care ii bloca ideea/dorinta, din temerile mele. Si tot ce proiectam spre el, se adeverea. Asa ca atunci am decis ca orice ar fi, in viata aceasta voi face echipa cu educatorul si invatatorul, care vad si analizeaza copilul din alt unghi, nu doar emotional si precaut, cum o fac eu ca mama.

Chiar si acum, dupa 2 ani de scoala, ca deja trece clasa a 2-a, aud si ascult ce imi spune invatatoarea lui Rozalia, de la Liceul Romano Finlandez, si nu ezit niciodata sa pun in aplicare sfaturile ei. De ce? Pentru ca ea il vede in alt mediu, ea vede cum se comporta in relatia cu colegii, cu doamnele de la receptie, cu ceilalti profesori. Eu nu mai sunt in spatele lui sa vad ce face la orice pas si nici nu are un microfon lipit de ghiozdan, asa ca primesc cu recunostinta sfaturile invatatoarei si impreuna cu tatal lui, aplicam ce e de aplicat. Si din pacate, inca sunt parinti a caror abordare este: "Cine esti tu sa imi spui ce sa fac? Eu stiu ce e mai bine pentru copilul meu ...". Ei bine, nu e chiar asa.

Si vad asta si de 4 ani incoa', de cand tin atelierele muzicale. Multe dintre mesajele pe care le primesc, suna cam asa: "copilul meu va plange, nu va sta locului, nu cred ca ii va placea, e retras, e introvert, sa nu il bagi prea mult in seama, e mai temator, nu prea are incredere, sigur vom parasi sala dupa 10 minute ...".

In multe cazuri, frazele de mai sus s-au adeverit, insa vazand si copilul in activitate, simteam mereu ca ceea ce el face/simte, este de fapt proiectia mamei asupra lui. Copilul simtea sa vina spre mine cu un instrument, mama insa il lua de mana si ii spunea repetitiv "vine si mami, te ajuta mami".

Daca am fi putin mai increzatori ca parinti, copilului ii va fi mai usor sa se desprinda, insa daca ne setam din start ca sigur invatatoarea ascunde ceva, sigur educatoarea tipa, sigur e nasol la gradi, sigur se intampla ceva rau, sigur va plange, sigur se va imbolnavi, sigur nu se va adapta, SIGUR ca asa va fi.

Las aceste randuri aici nu in calitate de specialist, ci intai de toate in calitate de mama care a testat situatiile mentionate Si da, in al doilea rand in calitate de educator muzical in care multe mame a avut incredere, si care au vazut ca munca noastra comuna a dat roade pe foarte multe planuri: acomodare usoara, dezvoltare socio emotionala, incredere in sine si dezvoltarea altor abilitati necesare copilului pentru independenta.

Sfat oferit cu inima: AVETI INCREDERE IN COPIII VOSTRI, si luati ca atare oamenii si situatiile din fiecare etapa (bebelusie, gradinita, scoala). Veti gasi cu siguranta oamenii si institutiile potrivite voua, insa nu veti gasi PERFECTIUNE, asa ca trebuie sa invatam sa ne adaptam, si acelasi lucru trebuie sa ii invatam si pe copiii nostri. Altfel, cand vor creste, se vor lovi de o serie de dezamagiri, vor fi frustrati si tristi, pentru ca au fost invatati de mici ca totul e perfect, ca "mami si tati au batut mereu cu pumnul in masa pentru a-mi fi mie bine".

Doamne ajuta sa nu fie cazul sa intampinam dezastre, situatii grave care necesita interventii, insa ne-am usura mult viata de parinti, daca nu am lua in seama chiar toate lucrurile nesemnificative aparute zi de zi.

Dumnezeu are incredere in mine, in tine, in noi!

Asta am auzit de curand la un post de radio crestin: "Dumnezeu ne iubeste atat de mult si are atat de multa incredere in noi, ca nici nu realizam ce daruri incredibile ne ofera!".

Si de cum am auzit aceasta replica, am oprit radioul si m-am gandit serios la misiunea si meseria mea in ceea ce priveste lucrul cu copiii. Cata incredere a avut oare Dumnezeu in mine, incat sa imi paseze acesta misiune, aceasta responsabilitate atat de mare?

Am primit atat de multe daruri de la Dumnezeu, incat nu stiu daca i-as putea multumi vreodata in aceasta viata! Am primit intai de toate vocea, talentul, creativitatea, dorinta de a evolua, sanatate, si o dorinta mare de a face bine. Am primit deasemenea o familie si un copil care ma implinesc si ma ajuta sa fiu zi de zi cea mai buna varianta a mea.

Si da, realizez ca Dumnezeu a avut mare incredere in mine, astfel ca s-a gandit ca nu mai trebuie sa ma dedic vietii de corporatist, si trebuie sa contribui la educatia si dezvoltarea copiilor. Mi-a dat in grija nu doar un copil, pe al meu, mi-a dat in grija sute de copii, multi dintre ei fiind de varsta mai mica de 2 ani. Si am aprofundat: de ce am primit aceasta misiune abia dupa ce am devenit mama? Poate pentru ca a vazut modul in care m-am dedicat cresterii copilului meu, bucuria si deschiderea mea fata de copii.

In multe zile ma opresc si ii multumesc pentru darul cu care m-a inzestrat si mai ales ca nu m-a lasat sa ma opresc din ceea ce fac atunci cand eram depasita de stres/probleme/provocari.

De cele mai multe ori nu vedem tot ceea ce avem, ba chiar ne plangem din motive nesemnificative. Si cu siguranta ne apropiem de credinta doar cand suntem in necaz, cand avem probleme de sanatate si nu stim incotro sa apucam.

Indiferent de meseria pe care o practicam, de viata pe care o traim, fiecare am primit cate un dar special de la Dumnezeu si ar trebui sa apreciem mai mult zilele in care ne dam jos din pat, mergem, vedem, ne putem folosi mainile si ii putem strange in brate pe cei dragi.

Am pornit de la 0 pe acest drum, al educatiei copiilor prin stimulare muzicala.

Imi amintesc de parca a fost ieri, ca pregateam lansarea primului atelier muzical, si ma intrebam continuu: chiar fac asta, ce e in capul meu?

La acea vreme, creasem doar 4 sau 5 programe de lucru pentru copii, si desi conturasem o structura pe agenda, pe categorii de varste, in mintea mea era HAOS.

Nu ma invatase nimeni ce si cum sa fac, de unde sa incep, cui si cum trebuie sa ma adresez, si cumparasem cateva instrumente dupa posibilitati, cat sa tin un atelier muzical decent.

Stiu ca dupa niste luni bune de invatare pe cont propriu din carti, sau materiale youtube din alte tari, imi cumparasem un curs de euritmie si stimulare prin muzica, din Turcia. L-am finalizat cu greu, traducand materialul, “intuind” ce vrea sa spuna profesorul in materialele video. Eram mai bulversata după curs, decat inainte de a-l parcurge. Nu as spune ca m-a ajutat, insa pentru ca in Romania nu gaseam nimic, ma “agatam” de orice gaseam, poate, poate se face lumina.

Acum, iata-ma in postura in care primesc zeci de mesaje saptamanal, mesaje prin care persoane diverse: educatori, profesori, psihilogi, asistenti din centre de batrani din tara si strainatate, imi scriu ca aplica in munca lor ceea ce vad la mine, si imi multumesc pentru faptul ca datorita continutului mele din mediul online, le usurez munca.

Este o adevarata satisfactie si implinire sa vad acest lucru.

Pe de alta parte, foarte multe persoane mi-au scris ca ar dori in detaliu informatii despre munca mea, despre metoda mea de lucru, si desi nu eram convinsa ca pot face asta, ca pot comprima intr-un curs tot ceea ce stiu, iata ca am reusit.

Si asa a luat nastere GHIDUL PRACTIC PENTRU ATELIERE MUZICALE DE SUCCES.

Dar cum poti stii dacă ghidul practic pentru ateliere de succes este pentru tine?

1. Iti doresti sa oferi copiilor din zona ta/orasul tau o activitate recreativa muzicala, dar nu stii de unde sa pornesti

2. Vrei sa ajuti copiii sa se dezvolte cu si prin muzica, dar nu ai o structura/un plan care sa te motiveze sa dai start-ul unui astfel de proiect

3. Ai cunostinte muzicale, esti pasionat/a de muzica si vrei sa iti folosesti aceste abilitati in beneficiul copiilor 4

4. Iubesti copiii si crezi cu adevarat ca muzica este un aliat in dezvoltarea acestora

5. Vrei sa aduci mai multa culoare si sens orelor de educatie muzicala din programa scolara

6. Crezi cu adevarat in beneficiile muzicii, cand vine vorba de educatie timpurie

7. Copilul tau are un ritm mai lent de invatare, si vrei sa il ajuti prin muzica si joaca sa deprinda noi abilitati pentru dezvoltare sa

Stimularea prin muzica = MAGIE!

Cu muncă, implicare si consecventa, copiii care participa la astfel de programe de dezvoltare prin muzica, au rezultate extraordinare atat la gradinita, cat si la scoala.

Multumesc tuturor pentru increderea acordata, mai cu seama parintilor care au venit cu copiii la mine, si au perseverat!

Pe scena impreuna, acasa impreuna ... nu de putina vreme, ci de aproape 20 de ani. Si evident ca lumea intreaba: "cum rezistati sau cum ati reusit?".

Nu exista o reteta sau un secret al unei casnicii reusite, si cred ca exista suisuri si coborasuri in orice familie, insa important este sa reusim sa facem fata si provocarilor si sa depasim problemele cu zambetul pe buze.

Saptamana trecuta, mai exact pe 25 mai, a fost ziua lui Florin. Pentru ca in weekend lucram de cele mai multe ori, a fost nevoie sa ii ofer cadoul cu o zi inainte, adica vineri, 24 mai

Surpriza organizata pentru el a fost pusa la cale din februarie, iar complici mi-au fost prietenii nostri Carmen & Cristi si Sebastian, un om extraordinar pe care l-am cunoscut vara trecuta, si care stie cum/unde/cand sa strabată muntii (apropo, puteti apela la el oricand, pentru ca e asa fain nu doar sa urci pe munte, insa sa ti se explice detalii despre fauna/vegetatie).

Ne-am trezit vineri dimineata, am lasat copilul pe maini bune, si am pornit spre aventura: l-am rugat pe Florin sa se lase ghidat si atat. La o prima oprire, HOP, vede cum Carmen si Cristi urca in masina noastra.

Deodata, vede pe gps ca avem de mers 3 ore: "Ba, sunteti nebuni?"

Dupa 3 ore de mers, un domn cu “masina stricata” si cu o foaie de autostop in mană, ne face cu mana sa oprim: ooppppssss, era chiar Sebastian, la care Florin nu s-ar fi gandit ever ca ii coace o asa zi. Planul a fost sa facem o drumetie lejera pe munte. Evident ca am pornit de acasa echipati in haine de oras, cat sa nu dau de banuit locul in care mergem, insa portbagajul era plin cu bocanci, pantoloni si geci de drumetie. Credeti ca a dorit cineva sa se mai schimbe?

Am urcat pe munte o ora, am stat la povesti la un suc/bere, am coborat inca o ora, si ne-am dus ulterior in Rasnov, sa mancam o masă light: un ciolan cu cartofi si usturoi.

A fost o zi pe cinste, care sigur va ramane in inimile noastre multa vreme, si multumesc complicilor pentru implicare.

Iata ca si astfel de momente/surprize, dau culoare unei relatii de lunga durata, si ofera si partenerului/partenerei o bucurie ce ramane in suflet.

PS: Sebastian este ghid montan cu foarte multa experienta, si este omul potrivit unei astfel de nebunii. Il gasiti si pe instagram cu numele mastahac_sebastian. Este omul poveste, omul cu care nu te plictisesti si cu care ai incredere sa pleci intr-o aventura.

Biserica de care apartin si biserica la care merg regulat deja de 20 de ani, se afla in Bucuresti si este situata pe Lacul Morii: Sfantul Francisc de Assisi.

Inca de cand eram adolescenta m-am apropiat de comunitatea de tineri a bisericii si de preotii care o conduceau la acel moment, astfel ca mersul la biserica, prezenta la cor si la toate evenimentele organizate de parohie erau parte din stilul meu de viata. Chiar daca acum nu mai sunt atat de prezenta la toate cele de mai sus, incerc cat se poate de des sa merg la liturghii si sa cant de placere piesele pe care mi le amintesc din perioada cand eram parte din cor.

Chiar daca sotul meu este crestin ortodox (intrucat noi am optat pentru casatorie mixta), ori de cate ori poate, vine cu mine si cu fiul nostru la slujbe, pentru ca ii place foarte mult modul in care preotul si prietenul nostru, parintele Iosif Tiba slujeste, predica si indruma enoriasii. Parintele Iosif facea parte din parohie si acum 20 de ani, cand am pasit eu pentru prima oara in capela mica in care se tineau atunci slujbele, si iata ca si acum, la ani distanta, este la carma Parohiei. Pentru mine este o reala bucurie sa am sansa de a-l avea langa noi, pentru ca este nu doar preotul bisericii de care apartinem (din punct de vedere geografic), ci este un preot cu har, un prieten bun care ori de cate ori a putut, ne-a fost alaturi cu cele mai bune sfaturi si cele mai intelepte indrumari.

In ziua de Inaltare, parintele Iosif l-a avut invitat la slujba pe Episcopul auxiliar de Budapesta, Episcopul Cornel, care a tinut o predica extraordinar de profunda, motivationala si inspirationala. Multe zile am stat cu gandul la intrebarile pe care acesta le-a adresat crestinilor: “Sunt un exemplu pentru cei din jurul meu? Prin ceea ce transmit si fac, pot ajuta oamenii sa facă bine?”. Tu ti-ai pus vreodata aceste intrebari?

Stiu ca in acea zi am plecat de la slujba gandindu-ma mult la acest aspect si la tot ce fac eu in viata de zi cu zi: fie real, fie in mediul online. M-am raportat la meseria mea si la proiectele in care ma implic voluntar, m-am dus spre mesajele pe care la primesc de la oamenii cu care interactionez, si da, sunt zile in care multe persoane imi scriu ca i-am ajutat/inspirat/motivat la un moment dat.

Deasemenea, o alta metafora extraordinara pe care Episcopul a mentionat-o. spunea: "Tu faci publicitate Domnului, Bisericii?" Foarte frumos si adaptat timpurilor noastre a predicat Episcopul, raportandu-se la tehnologie, la influenceri si la faptul ca acum, multe se transmit ONLINE.

Cum ducem mai departe ceea ce stim despre credinta? Avem curajul sa vorbim si despre Dumnezeu, sau e rusinos? Avem puterea de a indruma/sfatui oamenii din jurul nostru, in ceea ce priveste apropierea de Dumnezeu?

Da, sunt de parere ca fiecare om are felul sau propriu de a-l sluji pe Dumnezeu, fiecare om crede si simte in felul sau anumite lucruri, fiecare persoana alege cand si cum poate merge la biserica, insa daca putem ajuta cu un sfat, cu o poveste (asa cum fac eu acum), nu cred ca ofensam/suparam pe nimeni.

Si mai cred ca indiferent de joburile noastre, fiecare avem misiunea de a fi oameni si de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Perfecti nu suntem si invatam zi de zi din lectiile vietii.

Uneori gresim, judecam, ne enervam, dar daca balanța inclina spre bine, cu siguranta suntem pe drumul cel bun si bine vom primi inapoi.