De-a lungul anilor am lucrat cu foarte mulți copii mici și cred că una dintre cele mai importante discuții pe care ar trebui să le avem înainte de prima activitate nu este despre ce va învăța copilul, ci despre ce este realist să așteptăm de la el la această vârstă.

Uneori părintele intră într-o sală de activități cu un copil de un an și jumătate sau doi ani și, fără să își dea seama, vine și cu un mic scenariu în minte: copilul va sta frumos, va urmări adultul, va face ceea ce fac ceilalți, va participa la toate jocurile, va bate din palme când trebuie și, ideal, va demonstra că a înțeles și că i-a plăcut. Iar dacă în primele zece minute copilul preferă să studieze caloriferul, să se plimbe prin încăpere sau să privească activitatea de la distanță, apare întrebarea: „Oare este prea mic? Oare nu îi place? Oare nu este pentru el?”

De cele mai multe ori, răspunsul este mult mai simplu: are între 1 și 3 ani.

La această vârstă, participarea nu arată întotdeauna așa cum ne imaginăm noi

Un copil foarte mic nu intră într-o activitate de grup cu aceeași disponibilitate cu care intră un copil de cinci sau șase ani. Pentru el, sala este nouă, adultul este nou, copiii sunt noi, sunetele sunt noi, obiectele sunt noi, iar înainte să participe poate avea nevoie pur și simplu să observe.

Unii copii intră și se implică imediat, alții au nevoie de câteva întâlniri pentru a se simți confortabil, iar unii pot petrece o bună parte din prima ședință privind ceea ce se întâmplă. Toate aceste variante pot fi firești.

De aceea, la grupele mici, încerc să le spun părinților să nu măsoare valoarea unei activități exclusiv prin ceea ce copilul execută pe loc. Faptul că nu a bătut din palme exact când am bătut noi nu înseamnă că nu a urmărit, faptul că nu a imitat mișcarea nu înseamnă că nu a observat-o. Uneori, părinții îmi povestesc că acasă, la câteva ore sau chiar câteva zile după atelier, copilul reproduce un gest, un ritm sau o mișcare pe care în sală părea că nici măcar nu o bagă în seamă.

La vârsta aceasta, observarea este și ea o formă de participare.

Nu ne așteptăm la 45 de minute de concentrare

Mi se pare important să spun și lucrul acesta, pentru că uneori avem așteptări foarte mari de la niște oameni care au venit pe lume de doi ani. 😄

Atenția copilului mic este fluctuantă: poate fi fascinat câteva minute de un instrument, apoi atenția lui poate pleca spre altceva, după care poate reveni, poate participa cu entuziasm la un joc și să nu fie deloc interesat de următorul, poate avea într-o săptămână o ședință extraordinară, iar săptămâna următoare să fie obosit, să nu aibă chef sau să vrea mai mult în brațele părintelui.

Activitatea de grup la această vârstă nu ar trebui să fie un test pe care copilul trebuie să îl treacă și nici o demonstrație pentru adult că „se descurcă”. Este o experiență prin care, treptat, copilul se familiarizează cu un cadru, cu o rutină, cu muzica, mișcarea, ceilalți copii și cu ideea de a participa împreună.

Părintele nu este spectator

La grupa de 1–3 ani, daca parintele este prezent, prezența luiare un rol foarte important, iar eu nu îl văd ca pe omul care stă pe margine și încearcă să convingă copilul să execute ceea ce îi cer eu.

Dimpotrivă, părintele participă.

Dacă batem din palme, bate și el, dacă ne mișcăm, se mișcă, dacă folosim un instrument, intră în joc. Copilul mic învață enorm prin observație și imitație, iar atunci când vede adultul lui de referință implicat, relaxat și disponibil, primește un model mult mai valoros decât zece îndemnuri de tipul „Hai, fă și tu! Uite ceilalți copii cum fac!”.

De altfel, comparația este unul dintre lucrurile pe care aș încerca să le lăsăm la ușa sălii. Copilul de lângă noi poate avea aceeași vârstă și să reacționeze complet diferit. Unul vorbește mai mult, altul este mai îndrăzneț, unul imită imediat, altul are nevoie să observe de zece ori înainte să încerce. La 1–3 ani există diferențe foarte mari de dezvoltare chiar și între copii apropiați ca vârstă, iar scopul unei activități nu este să stabilim cine „se descurcă mai bine”.

Nici nu trebuie să transformăm libertatea în lipsa oricăror limite

Pe de altă parte, faptul că vorbim despre copii foarte mici și despre așteptări adaptate vârstei nu înseamnă că într-o activitate de grup fiecare poate face absolut orice.

Și aceasta este o parte a experienței.

Încet, cu răbdare și cu ajutorul părintelui, copilul începe să descopere că există și alți copii, că unele materiale se folosesc împreună, că instrumentul nu se smulge din mâna altuia, că nu lovim și că există momente în care strângem ceea ce am folosit sau trecem la o altă activitate.

Nu mă aștept ca un copil de doi ani să gestioneze toate aceste lucruri singur și impecabil, tocmai de aceea părintele este acolo. Dar nici nu cred că îl ajutăm dacă spunem, pentru orice comportament, „este mic, nu are ce să înțeleagă”. Limitele se învață tot treptat, în contexte potrivite vârstei și prin foarte multă repetare.

Atunci, ce ar trebui să așteptăm?

Poate că, în loc să plecăm de la prima ședință întrebându-ne „câte lucruri a făcut?”, ar fi mai util să privim procesul în timp. Dacă începe să recunoască spațiul, să intre mai relaxat, să fie curios, să observe ceilalți copii, să anticipeze anumite momente, să imite treptat, să reacționeze la muzică, să accepte mai ușor o tranziție sau să rămână puțin mai mult într-un joc, toate acestea sunt lucruri importante.

Uneori progresul la această vârstă este foarte vizibil, alteori este mic și apare într-un gest pe care poate nici nu l-am fi considerat important.

Și tocmai de aceea cred că o singură întâlnire nu ne spune întotdeauna povestea unui copil.

Prima ședință este, de multe ori, despre cunoaștere. A doua poate fi despre recunoașterea spațiului. După câteva întâlniri, copilul începe să înțeleagă rutina și să anticipeze ceea ce urmează, iar atunci când se simte în siguranță și mediul începe să îi fie familiar, putem vedea uneori un copil foarte diferit de cel care a intrat prima dată pe ușă.

La 1–3 ani nu căutăm performanță, construim experiențe.

În atelierele mele NEURORITMIC® pentru această vârstă, muzica, ritmul, mișcarea și jocul sunt mijloace prin care copilul experimentează, observă, imită, se mișcă, interacționează și începe să descopere cum este să facă parte dintr-un grup, alături de părintele lui.

Nu urmăresc să cânte „corect”, să execute impecabil sau să țină pasul cu ceilalți și cu atât mai puțin să demonstreze ceva la finalul unei ședințe.

Părinților le-aș spune să vină cu aceeași curiozitate cu care vin copiii: să le dea timp, să participe alături de ei și să nu transforme fiecare activitate într-o verificare a dezvoltării sau într-o comparație cu copilul de lângă.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face noi este să îi oferim un context bun, să fim lângă el și să îi permitem să îl descopere în propriul ritm.

Am aflat si observat în ultimii ani un lucru care la început m-a surprins.

Sunt oameni care îmi urmăresc aproape fiecare postare, citesc ceea ce scriu, sunt de acord cu multe dintre lucrurile pe care le spun și, uneori, îmi scriu în privat să îmi spună exact asta, dar public nu vor apăsa niciodată butonul de like și cu atât mai puțin vor lăsa un comentariu. Nu pentru că nu le place, ci pentru că le este teamă să nu vadă cineva că le place.

Mi s-a spus asta direct, nu este o presupunere de-a mea: „Te urmăresc, dar nu prea îți dau like, pentru că mă văd colegii.” „Sunt de acord cu ce ai scris, dar nu vreau să interpreteze directoarea.” „Ți-aș fi lăsat un comentariu, dar prefer să nu mă bag.” Și de fiecare dată când aud lucrurile acestea mă gândesc cât de interesantă a devenit lumea în care trăim, dacă până și un banal like poate fi perceput ca o declarație oficială de poziție.

Înțeleg, într-o oarecare măsură, de unde vine teama, mai ales în comunități profesionale mici, unde oamenii se cunosc, unde un profesor lucrează într-o anumită instituție, unde colegii se urmăresc între ei și unde orice lucru spus public poate fi scos din context, interpretat sau comentat. Poate ai avut cândva o experiență neplăcută, poate știi că există tensiuni în colectiv, poate pur și simplu nu vrei să explici nimănui de ce ai apreciat o postare.

Numai că situația aceasta mă pune pe gânduri dintr-un alt motiv.

De când a devenit un like echivalent cu „Sunt de acord cu absolut tot ceea ce spune acest om”?

Eu pot aprecia o idee fără să ader la toate ideile persoanei care a spus-o, pot fi de acord cu un articol despre educație și în dezacord cu altul, pot aprecia un exercițiu, o perspectivă sau o întrebare fără să semnez imaginar un contract prin care declar că de astăzi înainte susțin fiecare cuvânt al autorului.

Le cerem copiilor să gândească, să aibă opinii, să pună întrebări, să argumenteze, să fie curioși și să nu se teamă să vorbească. Le spunem că este în regulă să existe păreri diferite, dar noi, adulții, ajungem uneori să ne întrebăm dacă este „sigur” să apăsăm o inimioară la o postare despre atenție, limite, muzică, profesori sau copii, ca nu cumva cineva să interpreteze ceva.

Faptul că oamenii îmi mărturisesc lucrurile acestea îmi arată că teama este reală pentru ei, chiar dacă pentru altcineva poate părea exagerată. Nu cunosc mediul fiecăruia și nu știu ce consecințe a avut în trecut faptul că și-a exprimat o opinie, tocmai de aceea nu vreau să spun nimănui: „hai, ce mare lucru, dă like!”. Fiecare știe în ce colectiv lucrează și ce își permite să facă public.

Dar cred că merită să ne punem o întrebare: ce fel de mediu profesional construim dacă oamenii ajung să își cenzureze până și lucrurile cu care rezonează de teamă că vor fi interpretați?

Pentru că astăzi poate fi un like, mâine poate fi o întrebare pe care nu o mai punem într-o ședință, poimâine poate fi o idee bună pe care alegem să nu o spunem pentru că „mai bine nu mă bag”. Și, încet, oamenii învață că este mai confortabil să nu se vadă ce gândesc.

Eu nu cred că dezvoltarea profesională poate exista doar între oameni care gândesc identic, dimpotrivă. Unele dintre cele mai bune lucruri pe care le-am învățat au venit tocmai din întâlnirea cu oameni care făceau lucrurile diferit de mine. Am luat ce mi s-a potrivit, am lăsat ce nu mi s-a potrivit, mi-am schimbat uneori părerea și alteori am rămas cu ea. Nu mi s-a părut niciodată că faptul că învăț ceva de la cineva mă obligă să devin copia lui, si exact așa îmi doresc să fie privit și ceea ce fac eu.

Nu trebuie să fii de acord cu mine în toate si nici nu mi-aș dori asta. Uneori poate vei citi ceva și vei spune „da, exact!”, alteori poate vei spune „aici eu văd lucrurile diferit”: este perfect sănătos. NEURORITMIC® este metoda mea, construită din experiența, studiul și munca mea, dar nu pretind că este singura perspectivă posibilă asupra educației și nici că un profesor care apreciază una dintre ideile mele trebuie să adopte tot ceea ce fac eu.

Tocmai de aceea mă întristează puțin când primesc mesajul: „Sunt de acord cu tine, dar nu pot să spun public.” Nu pentru like-ul meu, algoritmul va supraviețui, si eu la fel, ci pentru omul din spatele acelui mesaj.

Pentru profesorul care poate are o idee, dar a învățat să o țină pentru el, pentru educatorul care ar vrea să încerce ceva diferit, dar se întreabă mai întâi „ce o să spună ceilalți?”, pentru oamenii care lucrează într-un domeniu în care ar trebui să existe permanent curiozitate, schimb de idei și dorință de a învăța, dar care uneori ajung să își consume energia încercând să nu fie interpretați.

Eu voi continua să scriu lucrurile în care cred, inclusiv pe cele despre care știu că nu vor fi pe placul tuturor, si nu am nevoie ca toți cei care mă citesc să îmi confirme public că sunt de acord cu mine.

Dar mi-ar plăcea ca, într-o zi, să ajungem într-un loc în care un profesor să poată spune liniștit „mi-a plăcut ideea asta”, fără ca cineva să creadă că acel like reprezintă o declarație de război, o afiliere, o revoltă împotriva instituției sau o schimbare oficială de tabără.

Uneori un like înseamnă doar atât: " am citit, mi-a plăcut, rezonez cu ideea aceasta.

„Copiii împrumută ochii cu care sunt văzuți.”

Acesta este mesajul pe care l-am primit, la începutul anului școlar, pe o oglindă oferită de școala lui Nicholas. Mi s-a părut puternic încă de atunci: l-am citit, l-am ținut minte, dar abia zilele trecute am simțit că îi înțeleg și mai bine sensul.

Am fost la interviul individual de început de an cu noua lui învățătoare, o întâlnire în care am vorbit despre așteptări, obiective, despre cum vede el școala, ce își dorește, ce simte, ce îi place și cum se raportează la oamenii care fac parte din viața lui școlară.

La un moment dat, Nicholas a fost întrebat despre profesoarele lui, si a început să vorbească: a spus câteva lucruri atât de frumoase despre noua lui învățătoare și despre cea pe care a avut-o înainte, încât am început să plâng. Nu îl pregătisem înainte, nu știam ce întrebări urma să primească, nu repetaserăm acasă niște răspunsuri frumoase și nu îi spusesem ce „ar trebui” să spună, erau pur și simplu cuvintele lui.

Tocmai de aceea m-au emoționat atât de tare, pentru că, dincolo de rezultate, calificative, teme și toate lucrurile pe care ajungem inevitabil să le urmărim atunci când avem un copil la școală, în fața mea era un copil care vorbea cu respect, bun-simț și recunoștință despre oamenii care îl educă.

Și m-am gândit atunci la noi, părinții.

Ce aude copilul când vorbim despre profesorul lui?

Nu cred că realizăm întotdeauna cât de mult contează conversațiile aparent banale pe care le avem acasă.

„Iar v-a dat atâtea teme?”

„Nu știu ce are doamna asta”

„Profesorul ăsta habar n-are.”

„Lasă, că vorbesc eu cu ea.”

Poate sunt spuse la nervi, poate avem chiar motive să fim nemulțumiți, poate există situații în care profesorul a greșit, pentru că și profesorii sunt oameni și, evident, pot greși. Dar undeva, lângă noi, există o pereche de urechi care ascultă, si apoi ne mirăm că același copil intră în clasă și nu mai privește adultul din fața lui cu respect. Dacă noi ironizăm constant profesorul, dacă îi contestăm autoritatea în fața copilului pentru fiecare lucru care nu ne convine, dacă îl desființăm la masa de seară și îi transmitem copilului că „mama știe mai bine”, „tata rezolvă” sau „doamna oricum nu știe ce face”, este foarte greu să îi cerem a doua zi să intre în clasă și să privească același om cu încredere.

Copiii împrumută foarte mult din felul nostru de a privi lumea, inclusiv din felul în care îi privim pe oamenii care îi educă.

Respectul nu înseamnă că profesorul are întotdeauna dreptate

Mi se pare foarte importantă această diferență. Nu cred într-o educație în care îi spunem copilului că adultul are dreptate doar pentru că este adult, si nu cred că trebuie să ignorăm o situație care îl deranjează, să minimalizăm ceea ce ne povestește sau să îi spunem automat: „dacă a zis doamna, înseamnă că așa este", dimpotrivă.

Îmi doresc ca Nicholas să vorbească, să pună întrebări, să îmi spună când ceva îl supără, să știe că poate veni la noi dacă simte că a fost tratat nedrept și că îl vom asculta.

Dar există o diferență uriașă între a analiza o situație și a distruge imaginea unui om în ochii copilului.

Pot să nu fiu de acord cu o decizie a profesorului fără să îl fac incompetent în fața copilului meu, pot cere o explicație fără scandal, pot avea o discuție între adulți fără să îl transform pe copil în spectator sau, mai rău, în aliatul meu împotriva profesorului. Putem să îi arătăm copilului că oamenii pot avea păreri diferite și totuși se pot respecta. Mi se pare, de fapt, una dintre cele mai valoroase lecții pe care i le putem oferi.

„Suntem în aceeași echipă”

Eu mi-am dorit întotdeauna ca Nicholas să simtă că noi și profesorii lui suntem în aceeași echipă, nu o echipă în care toată lumea este de acord permanent, si nici una în care nu există greșeli sau nemulțumiri, ci o echipă în care există un lucru comun: binele copilului.

Profesorii ajung să fie oameni extrem de importanți în viața copiilor noștri. Petrec împreună ore, zi după zi, ani la rând, ii văd când le iese și când nu le iese, ii încurajează, îi corectează, le pun limite, îi provoacă, îi felicită și, uneori, îi cunosc în ipostaze pe care noi, părinții, nici măcar nu le vedem.

Relația aceea merită o șansă să se construiască, iar noi, fără să ne dăm seama, o putem ajuta enorm sau o putem sabota înainte ca ea să existe cu adevărat.

Poate că nu trebuie să le ținem copiilor atât de multe lecții

La interviul acela am realizat ceva care m-a bucurat foarte mult: nu-mi amintesc să fi stat vreodată cu Nicholas la masă și să-i fi ținut un discurs despre cât de important este să își respecte profesorii. Nu i-am spus ce cuvinte să folosească și nu l-am învățat ce răspuns „frumos” să dea dacă cineva îl întreabă despre ei.

Și totuși, mesajul ajunsese la el, probabil din sute de lucruri mici, din felul în care am vorbit acasă despre școală, din felul în care am discutat atunci când a existat o nemulțumire. Din faptul că nu am încercat să îi fac profesorul mic pentru ca eu, părintele, să par mare, din faptul că am încercat să păstrăm respectul chiar și atunci când poate nu am fost de acord cu tot.

Iar în ziua aceea l-am auzit întorcând în lume ceea ce, fără să ne propunem neapărat, primise acasă. Și da, am plâns, pentru că există momente în care, ca părinte, te întrebi dacă faci bine ceea ce faci, dacă ajunge ceva din toate discuțiile, exemplele și valorile pe care încerci să le transmiți. Și, din când în când, copilul îți răspunde fără să știe că tocmai ți-a răspuns.

Mesajul de pe oglinda primită la începutul anului spunea: "copiii împrumută ochii cu care sunt văzuți.” Aș mai adăuga astăzi ceva:"copiii împrumută și ochii cu care noi îi privim pe ceilalți".

Poate că înainte să le cerem să își respecte profesorii, merită să fim atenți la felul în care vorbim noi despre ei, pentru că educația copilului nu începe atunci când intră în clasă, si nici nu se termină atunci când sună clopoțelul.

Multumim Rozalia, Cristina, Oana, si voua celor care le sunteti alaturi la orice pas, pentru a deveni adulti echilibrati!

Sotul meu îmi spune asta de ani de zile: „Nu mai încerca să salvezi pe toată lumea.” Iar eu îi răspund: „Da, ai dreptate”, după care mă duc liniștită să mai salvez pe cineva.

Cred că am avut dintotdeauna reflexul acesta. Dacă pot să ajut, ajut, dacă pot să rezolv ceva, încerc să rezolv, dacă cineva îmi spune că nu poate, încep imediat să caut varianta prin care ar putea. Dacă există o portiță, o soluție, un telefon pe care îl pot da, un mesaj pe care îl pot trimite, un lucru pe care îl pot face în plus, mintea mea intră imediat în modul: „hai să vedem cum rezolvăm.”

Și mult timp am crezut că aceasta este pur și simplu o calitate, până când am început să înțeleg că orice calitate dusă prea departe poate deveni o vulnerabilitate. Nu întotdeauna oamenii pentru care te dai peste cap vor înțelege cât te-ai dat peste cap, nu întotdeauna cel pentru care faci o excepție va vedea excepția ca pe un gest, si nu întotdeauna omul pe care îl ajuți într-un moment dificil își va aminti ajutorul atunci când nu vei mai putea să îl oferi a doua oară.

Și aici apar dezamăgirile, nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că, atunci când faci foarte mult pentru cineva, fără să vrei, începi uneori să aștepți ca omul acela să înțeleagă valoarea gestului tău, iar recunoștința nu vine întotdeauna în forma în care ne-o imaginăm. Uneori nu vine deloc.

Cred că una dintre lecțiile mele din ultimii ani este că a fi un om bun nu înseamnă să fii permanent omul care rezolvă. Poți spune „nu” și să rămâi un om bun, poți să nu răspunzi imediat, poți să nu faci o excepție, poți să nu preiei problema altcuiva doar pentru că știi că ai putea să o rezolvi. Și, mai ales, poți să ajuți fără să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce va face celălalt mai departe cu ajutorul tău.

Teoretic, am înțeles toate acestea, practic, Florin probabil citește acum și râde, asta pentru că încă fac excepții. Încă mă consum pentru lucruri pe care aș putea foarte bine să le las acolo unde sunt. Încă spun „lasă, că rezolv eu” ceva mai des decât ar trebui, si încă mai sunt surprinsă când un gest făcut cu intenție bună se termină într-o dezamăgire.

Poate maturizarea nu înseamnă să devii mai rece, ci să rămâi omul care ești, doar să începi să alegi mai atent unde, pentru cine și cât din tine pui pe masă.

Nu vreau să ajung să nu mai ajut pentru că am fost dezamăgită, n-aș mai fi eu. Vreau doar să învăț că nu orice problemă pe care o văd este și problema mea de rezolvat. Probabil că mâine voi uita din nou lecția asta și Florin îmi va spune, pentru a mia oară: " ti-am zis eu să nu mai salvezi pe toată lumea.”

Da, Florin. Știu. Dar mai am puțin de lucru.

„Mă auzi?”

„Da.”

„Și ce am spus?”

„Nu știu”

Cred că aproape orice părinte sau profesor a avut măcar o dată această conversație cu un copil, uneori chiar de câteva ori în aceeași zi. Acest lucru nu înseamnă neapărat că acel copil ne ignoră sau că „nu vrea să asculte”, pentru că a auzi și a asculta activ sunt două lucruri diferite.

Un copil poate auzi vocea adultului, muzica din încăpere sau indicația primită fără ca atenția lui să fie cu adevărat orientată către informația respectivă. Ascultarea activă presupune ceva mai mult: să își îndrepte atenția către ceea ce aude, să urmărească informația, să observe eventualele schimbări și să răspundă în funcție de ele, iar această capacitate nu apare peste noapte, se construiește și, mai ales, se exersează.

Ascultarea activă nu înseamnă doar „stai cuminte și ascultă”

Aici apare una dintre confuziile pe care le întâlnesc destul de des: când spunem despre un copil că „ascultă”, ne imaginăm uneori un copil liniștit, care stă pe scaun, nu vorbește și privește adultul, dar faptul că un copil stă nemișcat nu ne spune automat cât din informația primită a urmărit sau a înțeles.

Pentru mine, ascultarea activă devine mult mai vizibilă atunci când copilul trebuie să facă ceva cu informația pe care tocmai a auzit-o.

De exemplu, muzica pornește și el trebuie să înceapă o mișcare, muzica se oprește și corpul trebuie să se oprească odată cu ea. Ritmul se schimbă și copilul trebuie să observe schimbarea, aude un anumit instrument și știe că acela este semnalul pentru o anumită acțiune. Primește o secvență ritmică și trebuie să o reproducă, sau știe ce are de făcut, dar trebuie să aștepte până când apare semnalul potrivit.

Din exterior, toate acestea pot părea doar niște jocuri simpatice cu muzică, in realitate, copilul are destul de multă treabă. Trebuie să fie atent la informația auditivă, să rețină regula jocului, să diferențieze semnalele, să își organizeze răspunsul și, uneori, să își controleze impulsul de a porni înainte de momentul potrivit.

De aceea folosesc atât de mult ritmul

În atelierele NEURORITMIC® lucrez foarte des ascultarea activă prin muzică, ritm și mișcare, tocmai pentru că acestea îmi permit să creez contexte în care copilul nu este doar un receptor pasiv al unei indicații. El trebuie să asculte și să reacționeze, uneori schimb viteza, alteori opresc muzica brusc, uneori introduc un sunet care devine semnal, schimb ordinea unei secvențe sau cer copiilor să reproducă un pattern. Pe măsură ce ei înțeleg jocul, pot adăuga încă o regulă și apoi încă una. Și aici apare partea care mie îmi place enorm: copilul nu simte că face un „exercițiu de atenție”: el se joacă, dar pentru a rămâne în joc trebuie să fie prezent.

Un joc simplu poate solicita foarte multe abilități

Să luăm cel mai simplu exemplu: copilul se mișcă atunci când aude muzica și trebuie să se oprească atunci când aceasta tace. Pare foarte ușor, numai că el trebuie să urmărească muzica, să sesizeze momentul în care aceasta s-a oprit și să oprească o mișcare pe care corpul lui era deja pregătit să o continue.

Dacă mai adaug regula „când auzi clopoțelul, ridici mâinile”, lucrurile devin deja mai interesante. Acum copilul trebuie să păstreze în minte două reguli și să aleagă răspunsul potrivit în funcție de ceea ce aude. Mai târziu putem avea trei semnale, o succesiune de mișcări sau un pattern ritmic care trebuie memorat și reprodus.

Prin astfel de activități putem exersa, într-un context educațional și ludic, atenția și concentrarea, memoria de lucru, urmărirea instrucțiunilor, controlul răspunsului impulsiv, timpul de reacție, diferențierea auditivă, respectarea unei succesiuni și funcționarea într-un grup, iar frumusețea este că toate acestea pot fi adaptate vârstei.

Ascultarea activă arată diferit la 2 ani, la 5 ani și la 9 ani

Nu îi voi cere unui copil foarte mic ceea ce îi cer unui școlar. În primii ani, ascultarea activă poate începe foarte simplu: copilul recunoaște un sunet, întoarce capul către sursa lui, imită un ritm foarte scurt sau învață treptat că atunci când muzica se oprește ne oprim și noi.

La 3–6 ani putem construi deja jocuri cu mai multe contraste: repede–încet, tare–încet, start–stop, sunete diferite asociate unor mișcări diferite sau mici secvențe care trebuie urmărite și reproduse.

La școlari putem crește mult complexitatea. Pattern-urile pot deveni mai lungi, putem combina coordonarea cu memorarea, putem atribui reacții diferite mai multor semnale și putem crea exerciții în care copilul trebuie nu doar să reacționeze, ci uneori tocmai să nu reacționeze la primul impuls.

Dar de ce contează toate acestea în afara atelierului?

Pentru că ascultarea activă nu este o abilitate de care copilul are nevoie doar într-un joc muzical.

Are nevoie de ea atunci când educatoarea îi explică o activitate și trebuie să urmărească cerința, când profesorul oferă două sau trei instrucțiuni succesive, când un coleg vorbește și trebuie să îl asculte înainte să răspundă, când participă la un joc și trebuie să respecte regulile, când trebuie să aștepte un semnal sau să își oprească un răspuns impulsiv.

Și, mai târziu, va avea nevoie de aceeași capacitate în nenumărate situații din viața de adult. Tocmai de aceea cred că ar trebui să privim atenția mai puțin prin prisma lui „Fii atent!” și mai mult prin întrebarea „Îi ofer suficiente contexte în care să exerseze cum să fie atent?” Pentru că simplul fapt că îi cerem unui copil să se concentreze nu îl învață automat și cum să facă asta.

Ascultarea înseamnă și relație

Există însă și o altă dimensiune care pentru mine este la fel de importantă. A asculta nu înseamnă doar să recepționezi corect un semnal, inseamnă și să fii disponibil pentru celălalt.

Într-un joc de grup, copilul trebuie să îi observe și pe ceilalți, să se sincronizeze cu ei, să aștepte când este rândul altcuiva și să înțeleagă că nu poate funcționa permanent separat de grup.

Iar aici muzica are ceva extraordinar: ne oferă un limbaj comun fără să avem nevoie permanent de explicații. Un ritm început de mine poate fi continuat de copil, o secvență poate trece de la unul la altul, un grup întreg poate ajunge să facă aceeași mișcare în același moment.

Muzica și ritmul creează contexte extraordinare pentru atenție, interacțiune, conectare și răspuns reciproc.

Atenția se poate exersa, iar jocul este un loc minunat în care să o facem.

Nu mă aștept ca un copil de trei ani să aibă capacitatea de concentrare a unui copil de nouă ani și nici nu cred că fiecare moment de neatenție trebuie transformat într-o problemă. Copiii sunt în dezvoltare, si tocmai pentru că sunt în dezvoltare putem să le oferim experiențe potrivite vârstei, să creștem treptat dificultatea și să transformăm lucruri precum așteptarea, ascultarea, memorarea sau oprirea la semnal în experiențe plăcute.

Asta fac foarte des în atelierele NEURORITMIC®: copiii aud muzică, se mișcă, bat din palme, folosesc instrumente, râd, se joacă. Eu, dincolo de joc, urmăresc toate acele momente mici în care copilul reușește să mai aștepte puțin, să audă schimbarea, să țină minte regula, să își oprească impulsul și să reacționeze exact atunci când trebuie.

Uneori, în spatele unui copil care pare că „doar se joacă”, se întâmplă mult mai mult decât vedem la prima privire.

Și tocmai aici începe frumusețea ritmului pus în educație.

De multe ori, atunci când un copil nu cooperează, primul impuls al adultului este să creadă că nu vrea, că testează limitele sau că pur și simplu nu este atent. În realitate, mai ales la vârste mici, dar și în primii ani de școală, lipsa de cooperare poate apărea foarte ușor atunci când copilul nu știe ce urmează, când trecerile dintre activități sunt bruște sau când cerințele se schimbă fără suficiente repere.

Predictibilitatea îi oferă copilului un sentiment de siguranță și îl ajută să își organizeze mai bine comportamentul. Atunci când știe că după joc urmează strângerea materialelor, că înainte de o activitate există mereu același semnal, că după o perioadă de lucru vine o pauză sau că finalul unei sarcini este marcat într-un mod familiar, copilul nu mai consumă atât de multă energie încercând să înțeleagă ce se întâmplă și ce se așteaptă de la el. În acest fel, poate folosi mai mult din resursele sale pentru atenție, autocontrol și cooperare.

La copiii de 3–6 ani, predictibilitatea poate fi construită foarte ușor prin rutine simple și repetate. Nu este nevoie de explicații lungi, ci de repere clare: același cântecel de început, un anumit ritm care anunță că schimbăm activitatea, o formulă scurtă pe care o folosim înainte de strângerea jucăriilor sau un mic joc de mișcare înainte de a ne așeza. Copiii mici răspund foarte bine la aceste structuri pentru că ele îi ajută să anticipeze ce urmează fără să fie nevoie să li se explice de fiecare dată tot procesul.

La școlari, nevoia de predictibilitate nu dispare, chiar dacă se exprimă diferit. Un copil de șapte, opt sau zece ani poate înțelege mai multe reguli și poate tolera mai ușor schimbările, însă tot beneficiază enorm atunci când știe cum este structurată ora, cât durează o sarcină, ce urmează după ea și care sunt pașii pe care îi are de făcut. De multe ori, agitația, amânarea sau aparenta lipsă de interes scad atunci când activitatea are un început clar, o succesiune logică și un final ușor de anticipat.

Predictibilitatea nu înseamnă rigiditate și nici faptul că fiecare zi trebuie să arate la fel. Din contră, putem avea activități foarte creative și dinamice, dar în interiorul unei structuri pe care copilul o recunoaște. Putem schimba jocurile, materialele, muzica sau provocările, păstrând câteva repere constante care îi spun copilului: „stiu unde sunt, știu ce se întâmplă și știu ce am de făcut.”

În lucrul meu cu copiii observ foarte des cât de mult ajută aceste rutine, mai ales în momentele de tranziție. Un exercițiu scurt de ritm poate face trecerea de la agitație la concentrare, un joc de tip start-stop poate pregăti copilul pentru ascultare, iar o secvență de mișcare repetată poate deveni un semnal că urmează o activitate care cere mai mult focus. În timp, copiii nu mai au nevoie de atât de multe explicații, pentru că încep să recunoască singuri structura și să intre mai ușor în ritmul de lucru.

Pentru adult, aceste rutine au un avantaj la fel de important: reduc numărul de repetări, negocieri și corectări permanente. Atunci când copiii știu deja ce urmează, nu mai este nevoie să reconstruim regulile de la zero la fiecare întâlnire. În loc să consumăm energia grupului spunând de mai multe ori „acum facem asta”, „acum ne oprim”, „acum ne așezăm”, putem folosi semnale și ritualuri pe care copiii le recunosc și la care răspund din ce în ce mai natural.

Cooperarea nu apare doar pentru că îi cerem copilului să coopereze, ea se construiește atunci când mediul este suficient de clar, când cerințele sunt potrivite vârstei și când copilul are repere care îl ajută să își gestioneze energia și atenția. Cu cât îi este mai clar ce se întâmplă și ce urmează, cu atât îi este mai ușor să fie prezent, să participe și să răspundă cerințelor adultului.

De aceea, uneori, înainte să ne întrebăm „de ce nu cooperează?”, merită să ne întrebăm și „stie copilul ce urmează, are suficiente repere, am construit o rutină pe care să se poată baza?”

De multe ori, răspunsul la aceste întrebări poate schimba complet dinamica unei activități.

În perioada aceasta, dacă petreci câteva minute prin grupurile de părinți, mai ales cele din mediul online, ai putea crede că succesul unui copil în noul an școlar depinde de marca stiloului cu care va scrie.

Ce stilou cumpărăm, care nu curge, ce ghiozdan este mai bun, cu spate ergonomic sau super-ergonomic? Penarul să aibă două compartimente sau șapte, adidașii aceștia sunt suficient de buni sau ar trebui unii de firmă, ce caserolă, ce sticlă, ce etichete, ce model de caiet?

Și înțeleg preocuparea.

Începutul școlii vine cu emoții inclusiv pentru părinți, iar pregătirea lucrurilor concrete ne dă senzația că avem puțin control asupra a ceea ce urmează. Vrem să le oferim copiilor tot ce este mai bun și vrem să ne asigurăm că nu le lipsește nimic, doar că, uneori, în timp ce pregătim impecabil ghiozdanul, uităm să pregătim copilul care îl va purta.

Penarul are șapte compartimente, dar copilul știe să aștepte, stie sa spuna "buna ziua?", stie sa aiba rabdare?

Putem cumpăra cel mai bun stilou, dar stiloul nu îl va ajuta să își aștepte rândul atunci când doamna vorbește cu alt copil, putem găsi ghiozdanul perfect, dar ghiozdanul nu îl va ajuta să gestioneze momentul în care nu este ales primul, putem cumpăra cei mai frumoși adidași, dar marca lor nu îl va ajuta să intre într-un grup nou, să salute, să ceară ajutor sau să accepte o regulă care nu îi convine.

Și da, putem avea un penar cu șapte compartimente (deși încă nu sunt foarte sigură ce facem cu toate șapte), dar niciunul dintre ele nu poate depozita răbdare, autonomie, atenție sau toleranță la frustrare.

Acestea se construiesc altfel, si poate că ultimele zile înainte de începerea școlii ar merita folosite și pentru ele.

Pregătirea pentru școală nu înseamnă doar rechizite

După o vacanță lungă, copiii au nevoie să reintre treptat într-un ritm. Au dormit mai târziu, au avut mai multă libertate, poate au stat mai mult la bunici, au călătorit, au avut zile fără program și, foarte bine, au avut vacanță. Nu cred că trebuie să transformăm ultima săptămână din august într-o tabără militară pentru ca pe 7 septembrie copilul să fie „gata”, dar putem începe să reașezăm câteva lucruri. Ora de somn poate reveni treptat mai aproape de cea din timpul școlii, diminețile pot începe ceva mai devreme, copilul poate fi implicat în pregătirea propriilor lucruri, în loc să găsească totul cumpărat, etichetat, împachetat și așezat de părinți.

Și, mai ales, putem observa cum stă cu lucrurile care nu se cumpără. Poate să urmeze o indicație până la capăt, poate să aștepte câteva minute fără să primească imediat ceea ce cere, iși poate strânge lucrurile, poate pierde la un joc fără ca întreaga familie să intre în stare de alertă, poate asculta când vorbește altcineva, stie să ceară ajutor, poate spune că ceva îl deranjează fără să jignească, poate accepta că într-un colectiv nu va fi permanent în centrul atenției? Pentru mine, acestea sunt tot forme de pregătire pentru școală.

„Dar al meu știe deja să citească!”

Minunat, doar că un copil nu intră la școală doar cu ceea ce știe, intră și cu felul în care funcționează într-un grup. Poate cunoaște literele, poate număra, poate scrie și poate avea foarte multe informații pentru vârsta lui. Toate sunt achiziții valoroase, dar în clasă va trebui și să aștepte, să asculte, să greșească, să încerce din nou, să nu primească permanent atenție individuală, să lucreze lângă alți copii, să respecte niște limite, să își organizeze lucrurile și, treptat, să devină mai autonom. Iar uneori tocmai aceste lucruri sunt mai greu de exersat decât literele.

Nu trebuie să îi pregătim pentru o școală perfectă

Cred că mai există o pregătire importantă, de data aceasta emoțională. Să nu construim în jurul începerii școlii nici o poveste înfricoșătoare: „Lasă că vezi tu când începe școala!”, dar nici imaginea unui loc în care totul va fi permanent minunat. Vor exista zile frumoase și zile în care va veni supărat, va exista un coleg cu care se va împrieteni și poate unul cu care se va certa, vor exista lucruri care îi vor ieși foarte bine și altele la care va avea nevoie de mai mult timp. Copilul nu are nevoie să îi eliminăm toate dificultățile din drum, are nevoie să știe că poate trece prin ele și că are acasă un loc în care poate povesti despre ceea ce simte.

Înainte să mai cumpărăm ceva, poate merită să ne întrebăm altceva

Nu spun să trimitem copilul la școală fără penar si nici nu am nimic împotriva unui ghiozdan frumos sau a unei perechi de adidași pe care și-o dorește foarte mult. Bucuria pregătirilor face parte din farmecul începutului de an, dar între două comenzi și trei discuții despre care este stiloul suprem al clasei pregătitoare, poate merită să ne întrebăm și: cum este copilul meu înainte de acest început?

Este odihnit, este liniștit, vorbim despre ceea ce urmează, il ajut să devină puțin mai autonom, stie că poate greși, stie că nu trebuie să fie cel mai bun din clasă pentru a fi valoros, stie că vor exista reguli și că ele nu sunt acolo pentru a-l pedepsi, stie că poate cere ajutor?

Pentru că, peste câteva luni, probabil nici nu ne vom mai aminti ce model de penar am cumpărat, dar felul în care copilul a intrat în noul an, câtă încredere a avut în el și cum a reușit să se adapteze vor conta mult mai mult. Așa că da, cumpărați stiloul bun, ghiozdanul potrivit și adidașii aceia frumoși dacă vi-i permiteți, bucurați-vă împreună de alegerea rechizitelor și de emoția unui nou început, dar, printre toate acestea, nu uitați de cel mai important lucru pe care îl pregătim pentru școală: copilul.

În ultimii ani vorbim enorm despre educație modernă, parenting, autonomie, libertatea copilului de a se exprima, despre emoții, limite și respectarea individualității. Ma bucur sa vad că generația noastră își pune mai multe întrebări despre felul în care creștem copiii, dar, în toată această preocupare de a face lucrurile „corect”, mi se pare că uneori riscăm să complicăm ceea ce, de fapt, ar trebui să rămână foarte simplu.

Există lucruri pe care un copil nu trebuie să le învețe la un curs și pentru care părintele nu are nevoie de studii de pedagogie. Sunt lucruri care se construiesc acasă, zi după zi, prin explicații, limite și, mai ales, prin exemplul personal.

1. Să salute și să răspundă atunci când un adult i se adresează

Nu, asta nu înseamnă că un copil trebuie obligat să îmbrățișeze oameni, să pupe rude sau să accepte gesturi cu care nu se simte confortabil, dar un „bună ziua”, un „la revedere” sau un răspuns atunci când cineva i se adresează nu înseamnă supunere, inseamnă politețe și respect față de omul din fața lui.

Putem crește copii care au limite personale și, în același timp, știu să se comporte civilizat cu ceilalți. Cele două nu se exclud, iar cel mai simplu mod de a-i învăța este să vadă asta la noi: să ne audă salutând, mulțumind și răspunzând oamenilor cu respect, indiferent cine sunt.

2. Să știe că nu tot ceea ce primește trebuie să-i placă

Mi se pare foarte important ca un copil să știe că are dreptul la preferințe. Poate să nu îi placă un cadou, poate să nu îi placă o activitate, poate să nu îi placă o mâncare sau o propunere. Nu trebuie să mimăm entuziasmul și nici să îi învățăm pe copii să mintă doar pentru a mulțumi un adult.

Dar există o diferență enormă între: „Mulțumesc, dar nu este chiar pe gustul meu” și „E nasol!”. însoțit eventual de niște ochi dați peste cap. 😄

Libertatea de exprimare nu exclude bunul-simț. Dincolo de obiectul primit există un om care s-a gândit la tine, care a investit timp, bani sau energie. Copilul poate învăța să nu îi placă rezultatul și, în același timp, să respecte intenția.

3. Să spună „te rog”, „mulțumesc” și să fie recunoscător

Recunoștința nu înseamnă că trebuie să fii încântat de orice primești și nici că îi ești dator cuiva pentru fiecare gest făcut pentru tine, inseamnă să înțelegi că timpul, munca și gesturile celorlalți au valoare. Un copil căruia i se oferă permanent totul, fără să fie ajutat să observe efortul din spatele lucrurilor, poate ajunge foarte ușor să considere că totul i se cuvine. Și aici nu vorbim despre un „mulțumesc” spus mecanic pentru că mama îl împunge discret cu cotul, vorbim despre construirea, în timp, a capacității de a vedea și efortul celuilalt.

„Uite cât a muncit bunica să pregătească asta.”, "uite, colegul tău s-a gândit la tine.”, "doamna a pregătit toate materialele acestea pentru voi.” Sunt observații mici, dar prin ele îl învățăm să vadă dincolo de propria dorință.

4. Să accepte că nu este mereu în centrul atenției

Poate aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru momentul în care copilul intră într-o comunitate.

Acasă poate fi singurul copil sau poate primi foarte multă atenție. Într-o grupă însă mai există 10, 15 sau 20 de copii: mai există colegi, mai există reguli, mai există momente în care altcineva este ales primul, altcineva primește instrumentul dorit, altcineva răspunde, iar el trebuie să aștepte. Așteptarea nu rănește: faptul că nu este primul nu îi scade valoarea, iar faptul că adultul își împarte atenția cu ceilalți copii nu înseamnă că el contează mai puțin.

În activitățile mele văd foarte clar cât de importantă este această abilitate. Un copil poate fi inteligent, creativ și foarte bine pregătit, dar dacă fiecare moment în care nu este primul produce o frustrare uriașă, viața într-un colectiv va deveni dificilă pentru el. Tocmai de aceea cred că și acasă putem crea, firesc, mici contexte în care copilul să aștepte, să asculte și să înțeleagă că există loc și pentru ceilalți.

5. Să înțeleagă că poate să nu fie de acord cu un adult fără să fie prea indraznet (vocal).

Îmi plac copii care gândesc, copiii care întreabă „de ce?”, care argumentează, care nu execută orbește orice li se spune și care au curajul să spună atunci când ceva îi deranjează.

Dar cred că am ajuns uneori să confundăm curajul cu lipsa de respect. Un copil poate spune: „Nu sunt de acord”, poate cere o explicație, poate avea o altă opinie, poate chiar să îi atragă atenția unui adult atunci când consideră că acesta a greșit. Dar tonul, cuvintele și felul în care alegem să ne adresăm celuilalt contează.

Și aceasta este o abilitate care îi va fi utilă nu doar în relația cu profesorii. Îi va fi utilă toată viața, în prietenii, în relații, la facultate și, într-o zi, la locul de muncă. Să știi să îți susții punctul de vedere fără să îl umilești pe celălalt este, până la urmă, o formă de inteligență socială.

Educația nu începe la ușa grădiniței

Profesorii pot consolida toate aceste lucruri. Putem crea contexte în care copiii să își aștepte rândul, să coopereze, să respecte reguli și să învețe să facă parte dintr-un grup, dar educația de bază nu poate fi delegată complet grădiniței, școlii sau activităților extracurriculare. Ea începe acasă.

Nu este nevoie să fi terminat Pedagogicul ca să îl înveți pe copil să spună „mulțumesc”, nu ai nevoie de un curs ca să îi explici că poate fi dezamăgit de un cadou fără să jignească omul care i l-a oferit, si nici de o metodă sofisticată ca să îl ajuți să înțeleagă că, uneori, trebuie să aștepte pentru că mai există și alți oameni în jurul lui.

Avem nevoie de copii care au voce, autonomie, opinii și curaj, dar toate acestea pot exista foarte frumos alături de respect, politețe, recunoștință și limite.

De fapt, cred că aceasta este una dintre provocările educației de astăzi: să nu creștem copii cuminți de frică, dar nici copii care confundă libertatea cu faptul că li se cuvine orice.

Între cele două există un spațiu foarte sănătos. Acolo crește un copil care știe cine este, știe să spună ce gândește, dar înțelege și că trăiește într-o lume în care mai există și alți oameni.

Și pentru această lecție nu trebuie să fi terminat Pedagogicul. Trebuie, înainte de toate, să o trăim noi.

Sunt experiențe pe care le uiți după câteva săptămâni și sunt experiențe care rămân cu tine mult timp după ce s-au încheiat.

Vizita mea în secția de oncologie pediatrică de la Spitalul Marie Curie, alături de Fundația Zurli, face parte din a doua categorie.

Înainte să intru la copii, aveam mari emoții: nu pentru că urma să susțin un atelier muzical, ca doar asta fac aproape în fiecare zi. Emoțiile veneau din altă parte - din gândul că urma să întâlnesc copii care duc, la o vârstă la care ar trebui să descopere lumea prin joacă, una dintre cele mai grele lupte pe care viața le poate pune în fața unui om.

Ma intrebam inevitabil dacă voi găsi tonul potrivit, dacă voi reuși să îi faci să zâmbească, dacă jocul și muzica își găsesc locul într-un astfel de spațiu. Am intrat si am înțeles că tocmai acolo era nevoie de ele. Nu pentru că muzica șterge suferința, nu pentru că un joc poate schimba un diagnostic si nici pentru că, timp de câteva zeci de minute, problemele dispar. Ci pentru că, în acele momente, copiii nu mai sunt definiți de boala lor, sunt, din nou, copii. Copii care râd atunci când ritmul nu le iese din prima, care se bucură când reușesc o provocare, care așteaptă să le vină rândul la instrumente, care se uită unii la alții și se molipsesc de entuziasm. Pentru câteva clipe, salonul nu mai este doar un salon, ci devine un loc în care există joacă, curiozitate și viață.

Acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care muzica și jocul le pot oferi. Nu vindeca, dar reușeste să redea ceva ce tratamentele nu pot oferi: sentimentul de normalitate.

De multe ori vorbim despre joc ca despre un mod prin care copiii învață. Și este adevărat: prin joc își dezvoltă atenția, coordonarea, memoria, limbajul, relațiile cu ceilalți. Însă există momente în care jocul înseamnă mult mai mult decât dezvoltare: inseamnă respirație, conectare, o pauză de la grijă, inseamnă câteva minute în care un copil nu mai este „pacientul din salonul x”, ci pur și simplu un copil care se bucură de o activitate.

... când vezi asta cu ochii tăi, începi să privești altfel tot ceea ce faci.

Muzica are această putere extraordinară de a crea punți între oameni, si nu are nevoie de explicații complicate și nici de cuvinte multe. Uneori este suficient un ritm bătut împreună, o melodie cunoscută sau un joc simplu pentru ca oameni care nu s-au întâlnit niciodată să înceapă să zâmbească unii altora.

Cred că, de aceea, muzica nu ar trebui să fie prezentă doar în spitale sau doar în școli, ea ar trebui să fie prezentă în viața noastră, a tuturor.

Pentru că nu ne însoțește doar atunci când suntem fericiți: ne ajută și atunci când ne este greu, ne apropie, ne liniștește, ne face să simțim că nu suntem singuri.

Inițiativele de ajutorare precum cele ale Fundației Zurli sunt atât de importante! Ele nu schimbă diagnostice, dar schimbă atmosfera dintr-un salon, energia unei zile, si, uneori, schimbă felul în care un copil și familia lui reușesc să treacă printr-o perioadă extrem de grea.

Poate că nu putem face cu toții lucruri extraordinare, dar fiecare dintre noi poate aduce puțină lumină în viața cuiva. Uneori printr-o donație, alteori prin voluntariat, alteori pur și simplu susținând oamenii care aleg să fie acolo, zi de zi.

Iar dacă este un lucru cu care am plecat de la Marie Curie, acela este acesta: muzica și jocul nu sunt un lux. Sunt o nevoie profund umană, mai ales în momentele în care viața devine cel mai greu ritm de dus.

Eu am avut privilegiul să văd cu ochii mei cât de mult poate însemna o oră de joacă într-un salon de oncologie. Astăzi, te invit și pe tine să fii parte din această bucurie: trimite un SMS cu textul ACASA la 8845. Uneori, 2 euro pe lună pot însemna mult mai mult decât o donație. Pot însemna un zâmbet acolo unde este cel mai mare nevoie de el.

Când am început să lucrez mai mult cu adulții și, în special, cu profesori, am crezut sincer că va fi mai ușor decât lucrul cu cei mici. M-am gândit că adulții vor citi informațiile primite, vor respecta regulile, vor avea răbdare să asculte și vor înțelege firesc că, atunci când intră într-un workshop, pentru câteva ore redevin cursanți.

În mare parte, așa a și fost. Am întâlnit foarte mulți profesori extraordinari: implicați, curioși, deschiși, respectuoși și dornici să învețe, oameni care au intrat în sală fără teama de a greși, care au participat cu toată energia, au pus întrebări relevante și au plecat inspirați, cu dorința de a adapta ideile descoperite la propriile grupe de copii.

Acești oameni merită tot efortul. Din pacate insa, am întâlnit și o altă realitate, una despre care nu se vorbește foarte des.

Când profesorul uită cum este să fie elev

Le cerem copiilor să fie atenți, să nu întrerupă, să respecte regulile, să aștepte să le vină rândul și să fie prezenți într-o activitate.

Dar ce se întâmplă când rolurile se inversează?

Am avut în sală adulți care au vorbit peste explicațiile mele, au purtat conversații paralele, au stat pe telefon sau au ironizat activitățile înainte de a încerca măcar să le înțeleagă. Am primit de nenumărate ori întrebări despre locație, oră, program sau materialele necesare, deși toate informațiile fuseseră transmise clar, în scris, uneori chiar de mai multe ori. Au existat persoane care nu au citit nimic din ceea ce le-am trimis, dar au considerat firesc să îmi scrie repetat pentru răspunsuri aflate deja la îndemâna lor. Și, poate cel mai dificil, am întâlnit profesori care au ales să ia peste picior activitățile prezentate.

„Doar batem în bețe”

Din exterior, un exercițiu poate părea simplu, poate părea că doar batem în bețe, repetăm un ritm, ne mișcăm sau ne jucăm. Dar faptul că o activitate pare accesibilă nu înseamnă că este lipsită de valoare sau că este ușor de coordonat.

În spatele unui exercițiu ritmic pot exista atenție susținută, memorie de lucru, coordonare bilaterală, ascultare activă, sincronizare, inhibiție motorie, respectarea unei secvențe, cooperare și adaptare la ritmul grupului. Uneori, exact persoanele care spun că un exercițiu este „banal” descoperă, atunci când trebuie să îl execute, că nu reușesc să urmărească secvența, să își coordoneze mișcările sau să rămână sincronizate cu ceilalți.

Și nu este nicio rușine în asta. Workshopul este tocmai spațiul în care înveți, greșești, repeți și descoperi. Problema nu este că nu îți iese din prima, problema apare atunci când alegi să ridiculizezi ceea ce nu ai înțeles sau nu ai reușit încă să faci.

O activitate simplă nu este neapărat o activitate superficială

În educație există uneori tendința de a considera valoros doar ceea ce pare complicat, foarte teoretic sau greu de explicat, dar lucrul cu copiii ne arată adesea contrariul. Cele mai eficiente activități sunt uneori cele care au instrucțiuni clare, îi implică rapid și dezvoltă simultan mai multe abilități.

Simplitatea bine construită presupune foarte multă muncă. În spatele unui exercițiu de câteva minute există testare, adaptare pe vârste, observarea copiilor, ajustarea dificultății și experiența acumulată în sute de ore de lucru. Faptul că un participant vede doar rezultatul final nu înseamnă că tot ceea ce a fost necesar pentru a ajunge acolo nu există.

Respectul nu ar trebui să depindă de cât de mult rezonezi cu o metodă

Nu îmi doresc să conving fiecare om că metoda mea este potrivită pentru el. Este firesc să avem stiluri diferite, preferințe diferite și opinii diferite despre educație, dar există o diferență între a nu rezona cu o activitate și a disprețui munca celui care o prezintă.

Poți să întrebi, poți să ceri explicații, poți să spui că nu este potrivită pentru grupa ta, poți chiar să alegi să nu o folosești. Dar ironia, lipsa de respect și conversațiile purtate peste cel care susține workshopul nu sunt semne de profesionalism.

Să fii profesor nu înseamnă doar să știi să îi înveți pe alții. Înseamnă și să păstrezi disponibilitatea de a învăța tu însuți.

Ce m-a dezamăgit cel mai mult?

Nu dificultatea organizării, nu numărul mare de mesaje, nu oboseala, ci faptul că unele dintre cele mai lipsite de respect reacții au venit tocmai din partea unor adulți care lucrează cu copii. Oameni care le cer zilnic celor mici să asculte, să nu întrerupă și să respecte reguli, dar care, atunci când devin participanți, uită să facă exact aceste lucruri.

Această contradicție m-a pus pe gânduri, pentru că un copil care întrerupe, se foiește sau își pierde atenția este încă în proces de dezvoltare, un adult insa are deja responsabilitatea propriului comportament.

Ce aleg să fac mai departe?

Nu vreau ca aceste experiențe să umbrească întâlnirile frumoase. Cei mai mulți dintre profesorii cu care am lucrat au fost extraordinari, iar energia lor îmi confirmă de fiecare dată că există foarte mulți oameni care își doresc cu adevărat să crească profesional.

Dar experiențele mai puțin plăcute m-au învățat să stabilesc limite mai clare, să comunic regulile mai ferm, să nu mai consum energie încercând să conving oameni care au decis deja că știu totul, si să aleg cu mai multă atenție comunitățile în care îmi investesc timpul.

Cred în continuare că profesorii au nevoie de contexte în care să experimenteze, să se joace, să greșească și să descopere metode noi, dar cred la fel de mult că orice experiență de formare trebuie să se bazeze pe respect reciproc.

Un workshop bun nu este construit doar de formator, este construit și de cei care vin cu mintea deschisă, cu disponibilitatea de a asculta și cu modestia de a redeveni, pentru câteva ore, elevi. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a adus lucrul cu adulții:

Diploma îți poate confirma profesia.

Dar felul în care te porți atunci când ai de învățat ceva nou spune mult mai mult despre tine ca profesor.