Dumnezeu are incredere in mine, in tine, in noi!

Asta am auzit de curand la un post de radio crestin: "Dumnezeu ne iubeste atat de mult si are atat de multa incredere in noi, ca nici nu realizam ce daruri incredibile ne ofera!".

Si de cum am auzit aceasta replica, am oprit radioul si m-am gandit serios la misiunea si meseria mea in ceea ce priveste lucrul cu copiii. Cata incredere a avut oare Dumnezeu in mine, incat sa imi paseze acesta misiune, aceasta responsabilitate atat de mare?

Am primit atat de multe daruri de la Dumnezeu, incat nu stiu daca i-as putea multumi vreodata in aceasta viata! Am primit intai de toate vocea, talentul, creativitatea, dorinta de a evolua, sanatate, si o dorinta mare de a face bine. Am primit deasemenea o familie si un copil care ma implinesc si ma ajuta sa fiu zi de zi cea mai buna varianta a mea.

Si da, realizez ca Dumnezeu a avut mare incredere in mine, astfel ca s-a gandit ca nu mai trebuie sa ma dedic vietii de corporatist, si trebuie sa contribui la educatia si dezvoltarea copiilor. Mi-a dat in grija nu doar un copil, pe al meu, mi-a dat in grija sute de copii, multi dintre ei fiind de varsta mai mica de 2 ani. Si am aprofundat: de ce am primit aceasta misiune abia dupa ce am devenit mama? Poate pentru ca a vazut modul in care m-am dedicat cresterii copilului meu, bucuria si deschiderea mea fata de copii.

In multe zile ma opresc si ii multumesc pentru darul cu care m-a inzestrat si mai ales ca nu m-a lasat sa ma opresc din ceea ce fac atunci cand eram depasita de stres/probleme/provocari.

De cele mai multe ori nu vedem tot ceea ce avem, ba chiar ne plangem din motive nesemnificative. Si cu siguranta ne apropiem de credinta doar cand suntem in necaz, cand avem probleme de sanatate si nu stim incotro sa apucam.

Indiferent de meseria pe care o practicam, de viata pe care o traim, fiecare am primit cate un dar special de la Dumnezeu si ar trebui sa apreciem mai mult zilele in care ne dam jos din pat, mergem, vedem, ne putem folosi mainile si ii putem strange in brate pe cei dragi.

Am pornit de la 0 pe acest drum, al educatiei copiilor prin stimulare muzicala.

Imi amintesc de parca a fost ieri, ca pregateam lansarea primului atelier muzical, si ma intrebam continuu: chiar fac asta, ce e in capul meu?

La acea vreme, creasem doar 4 sau 5 programe de lucru pentru copii, si desi conturasem o structura pe agenda, pe categorii de varste, in mintea mea era HAOS.

Nu ma invatase nimeni ce si cum sa fac, de unde sa incep, cui si cum trebuie sa ma adresez, si cumparasem cateva instrumente dupa posibilitati, cat sa tin un atelier muzical decent.

Stiu ca dupa niste luni bune de invatare pe cont propriu din carti, sau materiale youtube din alte tari, imi cumparasem un curs de euritmie si stimulare prin muzica, din Turcia. L-am finalizat cu greu, traducand materialul, “intuind” ce vrea sa spuna profesorul in materialele video. Eram mai bulversata după curs, decat inainte de a-l parcurge. Nu as spune ca m-a ajutat, insa pentru ca in Romania nu gaseam nimic, ma “agatam” de orice gaseam, poate, poate se face lumina.

Acum, iata-ma in postura in care primesc zeci de mesaje saptamanal, mesaje prin care persoane diverse: educatori, profesori, psihilogi, asistenti din centre de batrani din tara si strainatate, imi scriu ca aplica in munca lor ceea ce vad la mine, si imi multumesc pentru faptul ca datorita continutului mele din mediul online, le usurez munca.

Este o adevarata satisfactie si implinire sa vad acest lucru.

Pe de alta parte, foarte multe persoane mi-au scris ca ar dori in detaliu informatii despre munca mea, despre metoda mea de lucru, si desi nu eram convinsa ca pot face asta, ca pot comprima intr-un curs tot ceea ce stiu, iata ca am reusit.

Si asa a luat nastere GHIDUL PRACTIC PENTRU ATELIERE MUZICALE DE SUCCES.

Dar cum poti stii dacă ghidul practic pentru ateliere de succes este pentru tine?

1. Iti doresti sa oferi copiilor din zona ta/orasul tau o activitate recreativa muzicala, dar nu stii de unde sa pornesti

2. Vrei sa ajuti copiii sa se dezvolte cu si prin muzica, dar nu ai o structura/un plan care sa te motiveze sa dai start-ul unui astfel de proiect

3. Ai cunostinte muzicale, esti pasionat/a de muzica si vrei sa iti folosesti aceste abilitati in beneficiul copiilor 4

4. Iubesti copiii si crezi cu adevarat ca muzica este un aliat in dezvoltarea acestora

5. Vrei sa aduci mai multa culoare si sens orelor de educatie muzicala din programa scolara

6. Crezi cu adevarat in beneficiile muzicii, cand vine vorba de educatie timpurie

7. Copilul tau are un ritm mai lent de invatare, si vrei sa il ajuti prin muzica si joaca sa deprinda noi abilitati pentru dezvoltare sa

Stimularea prin muzica = MAGIE!

Cu muncă, implicare si consecventa, copiii care participa la astfel de programe de dezvoltare prin muzica, au rezultate extraordinare atat la gradinita, cat si la scoala.

Multumesc tuturor pentru increderea acordata, mai cu seama parintilor care au venit cu copiii la mine, si au perseverat!

Pe scena impreuna, acasa impreuna ... nu de putina vreme, ci de aproape 20 de ani. Si evident ca lumea intreaba: "cum rezistati sau cum ati reusit?".

Nu exista o reteta sau un secret al unei casnicii reusite, si cred ca exista suisuri si coborasuri in orice familie, insa important este sa reusim sa facem fata si provocarilor si sa depasim problemele cu zambetul pe buze.

Saptamana trecuta, mai exact pe 25 mai, a fost ziua lui Florin. Pentru ca in weekend lucram de cele mai multe ori, a fost nevoie sa ii ofer cadoul cu o zi inainte, adica vineri, 24 mai

Surpriza organizata pentru el a fost pusa la cale din februarie, iar complici mi-au fost prietenii nostri Carmen & Cristi si Sebastian, un om extraordinar pe care l-am cunoscut vara trecuta, si care stie cum/unde/cand sa strabată muntii (apropo, puteti apela la el oricand, pentru ca e asa fain nu doar sa urci pe munte, insa sa ti se explice detalii despre fauna/vegetatie).

Ne-am trezit vineri dimineata, am lasat copilul pe maini bune, si am pornit spre aventura: l-am rugat pe Florin sa se lase ghidat si atat. La o prima oprire, HOP, vede cum Carmen si Cristi urca in masina noastra.

Deodata, vede pe gps ca avem de mers 3 ore: "Ba, sunteti nebuni?"

Dupa 3 ore de mers, un domn cu “masina stricata” si cu o foaie de autostop in mană, ne face cu mana sa oprim: ooppppssss, era chiar Sebastian, la care Florin nu s-ar fi gandit ever ca ii coace o asa zi. Planul a fost sa facem o drumetie lejera pe munte. Evident ca am pornit de acasa echipati in haine de oras, cat sa nu dau de banuit locul in care mergem, insa portbagajul era plin cu bocanci, pantoloni si geci de drumetie. Credeti ca a dorit cineva sa se mai schimbe?

Am urcat pe munte o ora, am stat la povesti la un suc/bere, am coborat inca o ora, si ne-am dus ulterior in Rasnov, sa mancam o masă light: un ciolan cu cartofi si usturoi.

A fost o zi pe cinste, care sigur va ramane in inimile noastre multa vreme, si multumesc complicilor pentru implicare.

Iata ca si astfel de momente/surprize, dau culoare unei relatii de lunga durata, si ofera si partenerului/partenerei o bucurie ce ramane in suflet.

PS: Sebastian este ghid montan cu foarte multa experienta, si este omul potrivit unei astfel de nebunii. Il gasiti si pe instagram cu numele mastahac_sebastian. Este omul poveste, omul cu care nu te plictisesti si cu care ai incredere sa pleci intr-o aventura.

Biserica de care apartin si biserica la care merg regulat deja de 20 de ani, se afla in Bucuresti si este situata pe Lacul Morii: Sfantul Francisc de Assisi.

Inca de cand eram adolescenta m-am apropiat de comunitatea de tineri a bisericii si de preotii care o conduceau la acel moment, astfel ca mersul la biserica, prezenta la cor si la toate evenimentele organizate de parohie erau parte din stilul meu de viata. Chiar daca acum nu mai sunt atat de prezenta la toate cele de mai sus, incerc cat se poate de des sa merg la liturghii si sa cant de placere piesele pe care mi le amintesc din perioada cand eram parte din cor.

Chiar daca sotul meu este crestin ortodox (intrucat noi am optat pentru casatorie mixta), ori de cate ori poate, vine cu mine si cu fiul nostru la slujbe, pentru ca ii place foarte mult modul in care preotul si prietenul nostru, parintele Iosif Tiba slujeste, predica si indruma enoriasii. Parintele Iosif facea parte din parohie si acum 20 de ani, cand am pasit eu pentru prima oara in capela mica in care se tineau atunci slujbele, si iata ca si acum, la ani distanta, este la carma Parohiei. Pentru mine este o reala bucurie sa am sansa de a-l avea langa noi, pentru ca este nu doar preotul bisericii de care apartinem (din punct de vedere geografic), ci este un preot cu har, un prieten bun care ori de cate ori a putut, ne-a fost alaturi cu cele mai bune sfaturi si cele mai intelepte indrumari.

In ziua de Inaltare, parintele Iosif l-a avut invitat la slujba pe Episcopul auxiliar de Budapesta, Episcopul Cornel, care a tinut o predica extraordinar de profunda, motivationala si inspirationala. Multe zile am stat cu gandul la intrebarile pe care acesta le-a adresat crestinilor: “Sunt un exemplu pentru cei din jurul meu? Prin ceea ce transmit si fac, pot ajuta oamenii sa facă bine?”. Tu ti-ai pus vreodata aceste intrebari?

Stiu ca in acea zi am plecat de la slujba gandindu-ma mult la acest aspect si la tot ce fac eu in viata de zi cu zi: fie real, fie in mediul online. M-am raportat la meseria mea si la proiectele in care ma implic voluntar, m-am dus spre mesajele pe care la primesc de la oamenii cu care interactionez, si da, sunt zile in care multe persoane imi scriu ca i-am ajutat/inspirat/motivat la un moment dat.

Deasemenea, o alta metafora extraordinara pe care Episcopul a mentionat-o. spunea: "Tu faci publicitate Domnului, Bisericii?" Foarte frumos si adaptat timpurilor noastre a predicat Episcopul, raportandu-se la tehnologie, la influenceri si la faptul ca acum, multe se transmit ONLINE.

Cum ducem mai departe ceea ce stim despre credinta? Avem curajul sa vorbim si despre Dumnezeu, sau e rusinos? Avem puterea de a indruma/sfatui oamenii din jurul nostru, in ceea ce priveste apropierea de Dumnezeu?

Da, sunt de parere ca fiecare om are felul sau propriu de a-l sluji pe Dumnezeu, fiecare om crede si simte in felul sau anumite lucruri, fiecare persoana alege cand si cum poate merge la biserica, insa daca putem ajuta cu un sfat, cu o poveste (asa cum fac eu acum), nu cred ca ofensam/suparam pe nimeni.

Si mai cred ca indiferent de joburile noastre, fiecare avem misiunea de a fi oameni si de a-i ajuta pe cei din jurul nostru. Perfecti nu suntem si invatam zi de zi din lectiile vietii.

Uneori gresim, judecam, ne enervam, dar daca balanța inclina spre bine, cu siguranta suntem pe drumul cel bun si bine vom primi inapoi.

Disciplina hibrida - asa era denumita stimularea prin muzica, intr-o carte citita recent.

Atat frumos mi-a sunat aceasta denumire, incat am incercat sa dezvolt ideea si sa ma gandesc exact la tot ce invata copiii in cadrul atelierul meu muzical.

Hibrid = incrucisarea a 2 genuri/soiuri

Adaptat insa la ceea ce fac eu cu copiii, este de fapt incrucisarea a mai multe activitati prin muzica & miscare, pentru ca in cadrul atelierului muzical, copiii au sansa de a se dezvolta pe foarte multe planuri. Faptul ca muzica este elementul cheie al activitatii mele, face ca procesul de dezvoltare sa fie rapid si eficient.

Obiectivul principal al activitatii pe care eu o desfasor cu copiii este de a-i face sa se simta în siguranță. Ulterior urmaresc sa ii ajut sa se exprime lejer (fara trac), sa descopere in ei noi resurse, se se comporte în felul propriu, sa se miște în ritmul propriu, sa fie spontani, sa se elibereze de tensiuni/de blocaje emoționale, sa interactioneze usor cu alții, sa se adapteze la a lucra in echipa, si mai ales sa le dezvolt imaginația muzicală.

O simpla linie melodica iti poate oferi sansa sa te exprimi (sa te eliberezi), o bataie in tamburina/toba te poate ajuta sa scapi de furia acumulata, iar un cantec cantat acapella de o voce blanda, poate calma si relaxa un grup de 10-15 copii.

Prin multitudinea metodelor aplicate in cadrul atelierului muzical (exercitii ritmice, percutie corporala, improvizatie, joc de rol), copiii au astfel sansa de a explora activitati diferite prin care sunt scosi din zona de confort si prin care isi pot dezvolta nenumarate abilitati.

Tocmai de aceea prezint mereu activitatea pe care o desfasor, ca si "stimulare prin muzica", ci nu ore de canto sau instrument. Nu ma concetrez pe dezvoltarea abilitatilor vocale, nu ii invat pe copii note muzicale si nici practicarea unui instrument muzical.

De 4 ani, testez saptamanal tot ceea ce scriu in articolele pe care vi le prezint, si uneori pare ireal chiar si pentru mine, sa vad ca 12 copii de 2 ani, se opresc din orice murmur, si ma asculta atunci cand incep sa le cant ceva, sau cand le prezint un nou instrument muzical.

Aceasta este asadar magia sunetelor si a acestei discipline hibride - STIMILAREA PRIN MUZICA.

Samuel suferă de afazie expresivă severa, in urma unui accident vascular suferit pe când avea aproape şaptezeci si unu de ani. La doi ani de la accident, și-a pierdut complet capacitatea de a vorbi, ramanand incapabil să scoată un singur cuvânt, în ciuda logoterapiei intensive.

Salvarea lui a venit când Connie Tomaino (muzicoterapeut), l-a auzit într-o zi cântând: nu reuşea să pronunțe decat două sau trei cuvinte. Deşi cazul lui era considerat „fără sperantă”, Connie s-a gåndit ca muzica l-ar putea ajuta. A inceput să facă şedințe de terapie cu el de trei ori pe saptamana, de o jumătate de oră, tỉmp în care cânta cu el sau il acompania la acordeon. Pas cu pas, Samuel a reusit sa cante multe piese, balade și cântece pe care le învățase în copilărie, facand astfel primii paşi spre recuperarea vorbirii.

După douä luni putea să dea răspunsuri scurte, dar adecvate la întrebări. De exemplu, dacă era intrebat cum fusese sfârşitul de saptamana petrecut acasă, reuşea să răspundă: “A fost frumos”.

Neurologii identifică o „zonă a vorbirii" în porțiunea premotorie a lobului frontal dominant (de obicei stângul). Dacă e afectată o anume parte din ea, ca urmare a unei boli degenerative, a unui accident vascular sau a unei leziuni, se poate instala afazia expresivă, incapacitatea de a folosi limbajul vorbit. În 1873, Carl Wernike descrisese o alta zonā a vorbirii din lobul temporal stang: dacă era afectata, puteau aparea dificultati de intelegere a vorbirii, o afazie receptiva.

Suntem o specie lingvistică - ne bazam pe limba pentru a transmite ceea ce gândim, si de obicei ne asculta. Dar pentru afazici, incapacitatea de comunicare verbală poate fi atât de frustrantä si izolatoare incat devine insuportabila. Pentru a inrautati lucrurile, sunt tratați de cei din jur ca idioți, aproape ca non persoane, findcă nu pot vorbi. Situația se poate schimba mulțumită descoperirii că afazicii pot cânta – nu numai melodii fara versuri, ci si arii din opere, imnuri religioase sau muzica uşoarā.

Dintr-odată, handicapul şi izolarea lor par să se reducă, si desi cântecul nu poate tine loc de comunicare propozițională, e o formå esențială de comunicare existențială. Nu spune doar: “Trăiesc, sunt aici“, ci poate exprima și gânduri și sentimente care in acest stadiu nu pot fi redate prin cuvinte. Pacienții se simt mai bine când reuşesc să pronunțe cuvinte în cadrul unui cântec și se asigură că nu au pierdut definitiv capacitatea de a comunica prin limbaj, că încă au „în" ei cuvintele, deşi nu sunt disponibile decât prin muzică. Vorbirea în sine nu e doar o succesiune de cuvinte în ordinea corecta: are inflexiuni, intonație, tempo, ritm si „melodie“.

Întrebarea dacă terapia muzicală poate ajuta recuperarea vorbirii trebuie deci formulată altel: e posibilă ,eliberarea' limbajului blocat în automatisme inconştiente pentru utilizarea conştientă în propoziții?

Stimularea prin muzica & ritm & miscare ia un avant extraordinar in intreaga lume, chiar si in randul adultilor.

De ce oare?

Pentru ca atat medicii psihologi, cat si medicii neurologi au inceput sa vorbeasca despre beneficiile muzicii asupra starii de bine si asupra creierului.

Mi-as dori ca macar o data pe luna sa ma teleportez in Turcia si Spania, si sa particip la conferintele si workshop-urile de euritmie pe care mentorii mei le tin acolo, cu sute de oameni. Da, sute de oameni, care nu au de-a face cu muzica, vad si primesc cu bucurie aceasta activitate care are rolul de a-i de conecta unii cu altii, de a-i relaxa si de a-i face sa se simta mai bine.

Acum cateva zile, profesorul Danaila, pe care il ascult si il citesc foarte mult, spunea asa: "Majoritatea oamenilor au un creier sanatos, insa ... trebuie sa il SOLICITE". Ne obisnuim sa avem o viata sedentara, suntem comozi si nu ne place sa iesim din zona de confort. Ei bine, de aici si nenumaratele boli neurologice la nivel mondial. Ni se pare banal si poate jenant sa dansam la 40-50-60 de ani, ni se pare poate "o prostie" sa apartinem unui trib cu care sa avem activitati care sa ne scoata din rutina, insa fara activitate, creierul imbatraneste mai repede decat ne asteptam. Si ce se intampla?Realizam ca e prea tarziu sa ne angrenam intr-o activitate care il regleze sau care sa dezvolte noi circuite neuronale. Astfel, mai bine sa facem acest lucru din timp, sa anticipam.

Joaca & jocul & miscarea & dansul previn boli precum Parkinson sau Alzheimer (le si trateaza/mentine sub control - dar mai bine sa nu ajungem acolo). Zeci de corporatii din strainatate ofera angajatilor workshop-uri de euritmie, muzica si miscare pentru relaxare, deconectare si prevenirea burn-outului. Suntem sufocati de deadline-uri si mailuri, de task-uri ce necesita rezolvare peste program si de probleme personale care apar si fac parte din viata noastra. Insa de noi cine are grija? Un pahar de vin seara e de ajuns? Nu doar trupul are nevoie de hrana/bautura, ci si sufletul si mintea au nevoie sa fie hranite cu activitati care sa ofere stare de bine, evident in functie de pasiunea fiecaruia dintre noi.

Ma bucur totusi ca usor, usor, conceptul muzica & miscare pentru adulti este acceptat mai usor si la noi in tara, iar in urma cu 2 ani cand am pus bazele atelierului muzical pentru femei, am avut ca obiectiv exact cele mai sus mentionate: prevenire, deconectare, stimulare si relaxare.

Timpul nu imi permite sa tin prea des sesiuni muzicale cu adulti, ci o fac doar la cerere sau cu circuit inchis. De curand am adunat o parte din echipa gradinitei Montessori class preschool careia i-am oferit o oră de energie, bucurie si dans. Nu stiu cu ce asteptari au venit, insa stiu ca au plecat vesele, relaxate si cu vibe bun. Dupa mii de ore de lucru printre copii, aveau nevoie de un astfel de moment, si ma bucur enorm ca muzica le-a fost de ajutor, alaturi de mine.

Muzica & miscarea & exercitiile ritmice - le vad ca pe o activitate ce nu ar trebui sa lipseasca din vietile noastre, indiferent varsta, origine, statut.

Pana sa devin ambasador al Asociatia Prematurilor, adica acum 3 ani, nu vorbisem nicaieri si cu nimeni despre nasterea prematura a fiului meu, si despre faptul ca la 2 zile de la nastere, am plecat din spital singura, fara el, el fiind nevoit sa ramana initial la terapie intensiva si mai apoi in incubator inca 7 zile, sub tratament si sub supraveghere.

Imi amintesc doar ca am fost linistita cu decizia medicilor la acel moment, ca eu sa merg acasa si sa vin de 2 x pe zi sa ii aduc lapte matern. Imi spuneam ca e pe maini bune si că medicii stiu mai bine ce au de facut. Ei bine, in momentul in care am urcat in liftul maternitatii si m-am vazut in oglinda, si fara burtă, si fară copil, am simtit ca imi pierd controlul picioarelor, si am inceput sa plang in hohote. Planuisem totul in minte: iesirea din spital, venirea tuturor acasa, insa … am ajuns acasa, si patutul era gol. Imi mangaiam burta, insa nici acolo nu mai era nimeni. Asteptam cu nerabdare programul de vizite, cat sa merg doar sa il vad, si sa mi se spuna: “azi a mancat 10 ml. Azi a facut progrese, a mancat 15-20 ml”. Fiecare ml in plus era o victorie, si de la o zi la alta, vedeam cum mai dispare cate un fir/cate o perfuzie de pe corpul lui.

Abia in ziua 7 de la nastere mi-a fost pus pe brate … nu mai tin minte ce am simtit 100%, pentru ca eram obosita, cu moralul la pamant, cu 1000 intrebari si temeri, si tot ce voiam era sa il vad acasa, in patut.

Diana Gamulescu, mama de gemeni nascuti prematur la randu-i, e omul din spatele Asociatiei Prematurilor, care in urma cu 3 ani mi-a propus sa devin ambasador al Asociatiei. Mi-a dat si timp sa ma gandesc daca accept propunerea, insa raspunsul meu afirmativ a venit pe loc.

Si iata ca de 3 ani, prin vocea mea si cu ajutorul comunitatii construite in mediul online, fac tot ce se poate pentru a strange fonduri necesare pentru dotarea maternitatilor din Romania. Fondurile si donatiile stranse an de an au in prim plan sectiile de terapie intensiva si neonatologie care au nevoie de aparatura performanta in vederea tratarii micutilor nascuti prematur.

Anul acesta, cu susținerea OMV Petrom, s-a achiziționat pentru maternitatea din Ploiesti un ansamblu format din: ventilator pentru ventilația mecanică invazivă, ventilator CPAP pentru ventilație non-invazivă, ecograf doppler portabil pentru monitorizarea intra-uterină a nou-născutului. Achiziția acestor aparate previne decesul infantil și va ajuta generații de prematuri care se vor naște la Maternitatea din Ploiești.

In Romania, la 30 de minute se naste un prematur cu probleme neurologice, motorii, neuromotorii. De cel puțin 10 ani, maternitatile nu au mai fost dotate cu echipamentele vitale in ingrijirea bebelusilor prematuri! Si ei au sansa la o viata, la o dezvoltare armonioasa, la un start sanatos in viata!

Si tu poti fi de folos micutilor eroi. Afla cum, accesand site-ul https://asociatiaprematurilor.ro.

Iubesc tot ce am cladit in ultimii ani!

Iubesc sa vad cu cresc sub ochii mei atatea generatii de copii!

Iubesc tot ce inseamna exercitiile pe care le lucrez zi de zi!

Dar am zile in care sunt daramata la propriu de toata munca depusa, de toata rabdarea pe care o ofer, de toate dezamagirile de care ma lovesc adesea. Si imi spun: “sa mai lupt, sau sa renunt?”.

Cu copiii e greu, foarte greu!

Vin din urma generatii de copii greu de stapanit, care nu cunosc notiunea de regula/limita, copii agresivi in relatia cu mine, copii care nu de putine ori imi spun: “nu vreau, eu nu fac ce spui tu, cine esti tu?”.

In multe zile mi se spun vorbe urate, se arunca cu instrumente catre mine, sau intentionat mi se raspunde nepoliticos. Uneori, rabdarea nu mai face echipa cu mine si cineva din minte imi spune: renunta!!!

Si reiau carti/podcasturi ale altor specialisti, incerc sa aplic, sa testez ce aud, dar stiti cum e … teoria vs practica sunt total diferite.

Si multi oameni folosesc celebra replica: “asuma-ti … ai vrut sa lucrezi cu copiii, nu ai incotro”. Sigur ca da, toti ne “asumam” meseriile alese, insa imi mentin parerea ca multe dintre valori se transmit de acasa, iar cadrul didactic sau orice indrumator/mentor/meditator, trebuie sa faca echipa cu parintele.

Imi povestea o prietena de ale mele, ca a avut un schimb de experienta la scoala fiului sau, si a trebuit sa asiste 2 ore la clasă, cu invatoarea prezenta. Mi-a spus ca nu credea ca niste copilasi de 7 anisori se pot purta astfel, si ca a simtit mare apreciere fata de invatatoare. Povestea ca elevii au vorbit continuu peste invatatoare, trageau scaunele/bancile, uneori tipau, se ridicau, radeau, si nicidecum nu se opreau cand li se cerea. A simtit nevoia sa ma sune si sa ma felicite pentru rabdarea de care dau dovada.

Si sunt zile in care ma intreb: asa e normal, asa e firesc, asa eram si noi in relatia cu profesorii noostri? Eu imi amintesc de mine si de prietenele mele, si stiu ca eram mereu puse pe sotii si glume, insa asta abia la liceu, si nicidecum in timpul orelor sau fata de profesori. Preferam sa iau o nota de 4, decat sa fie mama sunata si sa i se atraga atentia ca sunt nepoliticoasa sau ca am deranjat ora, pentru ca notiunea de respect era mai importanta decat notele.

Poate ca motivatia mea sta intr-adevar in faptul ca iubesc atat de mult ceea ce fac, si mai ales in rezultatele uimitoare ale multor copii cu care am lucrat.

Voi cum vedeti lucrurile, ideea de respect, transmiterea valorilor corect catre copii?

In spatele unor cifre reale, se află mii de ore de munca.

In urma cu 4 ani aveam doar o pagina de facebook, cu alta denumire fata de cea actuala, si postam haotic, asa cum simteam la acea vreme.

Am simtit ca trebuie sa lucrez putin in a ma perfectiona si familiariza cu ideea de postari, brand personal si promovare organica, astfel ca am facut niste investitii serioase in acest sens. Am muncit aproape un an, am invatat, am avut teme chiar, si mi-am creat un plan serios despre ce doresc sa prezint in social media. Tot la acea vreme mi-am creat si un cont de Instagram, cu care apropo, nu ma intelegeam deloc - mi-a luat luni bune sa inteleg cum functioneaza aceasta pltaforma.

Tot ce auzeam pe perioada cursurilor parcurse, erau cuvintele: "avatar de client, nisa, continut de calitate, autenticitate". Si ma tot intrebam: "cine e curios sa citeasca ce scriu eu, sau sa urmareasca ce fac eu?". Impostorul a stat langa mine non stop ... chiar si acum sunt zile cand isi face simtita prezenta.

Dar iata ca de la o luna la alta am inceput sa inteleg ideea de "creator de continut", si pas cu pas am creat mici comunitati in mediul online. Oamenii reactionau la postarile mele, imi scriau, si mai mult de atat, multi dintre ei chiar veneau sa lucreze cu mine.

Mi-a sarit in ochi, pe contul meu Insta, cifra 2000. Mai exact, in ultimii 3 ani si jumatate, am creat 2000 postari, sub forma de text, reel sau video. Nici una dintre postarile mele nu e goală, fara text, ba chiar detaliez si scriu mult la fiecare postare.

Crearea de continut cere timp, si mai ales CREATIVITATE, si prin continutul meu, incerc sa ajung la oamenii care au nevoie de mine, fie ca artist/solist, fie ca indrumator in dezvoltarea copiilor lor. Nu am continut perfect (poate), nu am doar fotografii din studio sau din locuri nemaivazute, insa tot ce prezint este autentic, despre omul Geanina si despre meseria mea de artist/educator muzical.

In postarile mele poate gasesti texte cu mici greseli de ortografie, pentru ca sunt om, nu robot, si nu apelez la AI pentru a scrie textele. Chiar si daca omit/gresesc, nu e pentru ca nu stiu sa scriu, ci pentru ca scriu in graba sau ma pierd in poveste. Pacat insa ca unii oameni nu vad 100 texte scrise corect, ci tind sa te “certe” pentru virgulă omisa in textul 101.

Ma bucur enorm sa ajut si sa inspir prin textele sau clipurile mele, persoane cu profesii diferite, iar in spatele cifrelor actuale ale conturile mele Facebook, Instagram si Tik Tok, sunt mii de ore de munca.

Usor nu este, mai ales daca te promovezi ca brand personal, pentru ca mereu trebuie sa aloci ore intregi materialelor foto/video, si ulterior scrierii textelor. Important este sa stii cu ce energie faci acest lucru, si care este obiectivul tau.

Concluzia mea este ca oricine poate creste in social media., daca doreste cu adevarat.

Reteta succesului nu o are nimeni 100%, insa garantat e nevoie de rabdare, munca, autenticitate si creativitate.

De cata vreme ma urmaresti?