Noul an scolar nu aduce schimbari doar pentru copiii care incep cresa/gradinita/scoala, ci și pentru parinti sau dascali.

Copiii au nevoie sa primeasca incredere si curaj de la parinti, sa fie siguri oricand ca le pot spune ceea ce simt, sa ii simta parteneri de drum. Atatia copii inca se tem ca vor afla parintii de o nazbatie sau de o nota mica … nu au nevoie de aceasta presiune, au nevoie de iubire. Chiar daca sunt mici, iar noua adultilor ni se par banale grijile lor, pentru ei nu sunt banale. Asa cum si noi avem griji mai mari (pentru ca suntem mari), la fel au si ei fel de fel de "griji" adecvate varstei lor. Este extrem de important sa le acceptam emotiile, sa nu luam in ras ceea ce ne spun, ba din contra, sa le aratam ca ii intelegem, ca stim cat e de ne placuta trezirea de dimineata, ca si noua ne-ar placea ne jucam mai mult, ca ii intelegem cand un coleg/a nu ii mai doresc ca si prieten samd. Cum ar suna pentru voi sa va spuna seful voostru: "Nu mai suport sa intarzii, e a doua oara luna aceasta! Data viitoare voi lua masuri, nu mai accept", versus "Inteleg ca e ingrozitor traficul, si eu am facut enorm pana aici. Poate ai noroc sa gasesti o scurtatura, sau mai bine pleaca de acasa cu 5 minute mai devreme, cat sa incepem in timp util". Ei, simtiti diferenta? Cam asa sta treaba si cu copiii, fie ca sunt de gradinita, scoala sau preadolescenti.

Noi, ca parinti, vom trece deasemenea printr-un carusel emotionalo-streso-nervos. Trairi noi, obiceiuri noi, obiceiuri vechi reluate, alergatura, treziri matinale, somn tarziu, teme, job, si toate cele necesare de zi cu zi. Important este sa nu punem presiune pe noi, nu avem o bagheta magica, nu putem face minuni si nici sa facem ca ziua sa aiba 38 ore. Cu putina organizare si calmitate, eu cred ca putem reusi sa aducem echilibru zilelor de scoala/lucru.

Profesorii/educatorii au nevoie si ei de intelegere si sustinere, caci oricat se mult “si-au asumat” meseria aleasa, este grea. Noua ne e greu cu un copil, imaginati-va 15-20. Pentru unii dascali poate este primul an de profesie, fiti blanzi cu ei, dragi parinti. Pregatirea materialelor, lucrul cu copiii, sedintele cu parintii/scoala, excursiile, cursurile extra, grupurile de whats’up, feedback-ul oferit constant sunt adesea solicitante.

Sper ca toti copiii sa aiba parte de cei mai buni profesori/educatori, sa se bucure de noua etapa a vietii lor si sa faca echipa buna atat cu cei de acasa, cat si cu cei de la clasa.

Succes tuturor!

“Cu copiii poti face ceva serios de la 4 ani incolo” - asta citeam de curand (ca si comentariu), intr-o comunitate de mamici.

Ahhh! Ce m-am intristat sa citesc asta As fi avut atatea argumente, insa prefer sa vi le comunic voua, nu sa contrazic alte persoane in afara casei mele virtuale.

Nu doar studiile vorbesc despre dezvoltarea copiilor in primii ani de viata … am vazut si am testat cu ochii mei, atat cu copilul meu, cat si cu copiii altora. Creierasul copiilor este ca un burete care absoarbe fiecare picatura de apa.

In ceea ce priveste activitatea pe care eu o am cu copiii (ateliere de dezvoltare personala prin muzica), rezultatele copiilor care au venit constant sunt neasteptat de bune. Copiii care frecventeaza spatii si locuri in care se tin activitati ghidate (si nu numai), au de castigat: se dezvolta socio emotional, achizitiile lor verbale/vizuale/imitative sunt nenumarate, au capacitatea de a deprinde noi abilitati de care acasa nu au parte (reguli, rutine, adaptarea la grup), si mai presus de toate, au si libertate de exprimare (invata si inteleg ce inseamna emotia, cum si ce sa transmita atunci cand ceva nu e ok).

Relaxarea, bucuria, invatarea cantecelelor, formarea urechii muzicale sunt deja BONUS - vin la pachet. Pai si cum sa nu fie importanta/serioasa interactiunea copiilor mici cu oamenii/realitatea?

Suntem in saptamana in care foarte multi copii au pasit pentru prima oara intr-o institutie educationala, cresa sau gradinita, si sunt tare bucuroasa de feedback-ul primit de la parintii care au frecventat atelierul muzical cu copiii lor. Copiii cu care am lucrat in lunile anterioare stiu ce inseamna sa isi astepte randul, stiu ca nu li se cuvine totul din prima, stiu sa comunice cu copiii din jurul lor si cu cadrul didactic, si reusesc sa stea in activitatile tematice fara sa se plictiseasca repede.

Deci, toata joaca ghidata si toate activitatile propuse pentru copiii mici sunt extrem de importante si serioase in dezvoltarea lor, chiar daca nu se rezuma la diplome pentru mine … raspunsul este “MIT”

Cand ati trait ultima oara un sentiment de fericire suprema, care sa va faca sa lacrimati? Eu am multe motive de bucurie si fericire, si incerc sa fiu recunoscatoare pentru toate lucrurile frumoase din viata mea, insa bucurie asa mare precum in ziua de 20 august 2023, jur ca nu am mai trait de mult.

Am propus parintilor copiilor cu care lucrez, sa tin un atelier muzical in aer liber, sa cantam si sa ne distram de la mic la mare. Parea ca sunt interesati, insa foarte multi aveau semne de intrebare, cu atat mai mult cu cat multi dintre ei aveau vacante programate.

Faptul ca si locatia aleasa nu era chiar centrala, ci la 20 km de Bucuresti, deasemenea m-a facut sa am ceva dubii cu privire la numarul de persoane prezente.

Insa mi-am zis: "ce o fi, o fi ... astept cu bucurie persoanele interesate". In noapte precedenta, 19 spre 20 august, cantasem la un eveniment, si ajunsesem acasa la 4.00, in conditiile in care atelierul muzical era programat la 10 dimineata (cat sa nu murim de cald si sa poata dormi de pranz copiii mai mici).

Ei bine, cu 3 ore de somn, cu gandul ca vin macar 5 familii, am urcat in masina cu boxe, materiale, recuzita si am ajuns prima la locatie. Au inceput sa apara unul cate unul, si fara sa imi dau seama, m-am trezit cu o mare de oameni in jurul meu: copii, mamici, tatici, fratiorii mai mici sau mai mari. Ne-am chinuit sa gasim un loc umbrit pentru toti cei prezenti, aproape 30 de familii adica (si nu sunt toti in fotografie).

Pe toata perioada atelierului am purtat ochelari de soare, insa nu de putine ori am avut ochii plini de lacrimi. Eram obosita, ragusita, nedormita, curgeau apele pe mine de cald, insa nici o secunda nu m-am oprit din a zambi si din a arunca o privire calduroasa catre fiecare membru.

Ne nastem toti la fel, insa evenimentele din copilarie, din viata, ne fac sa fim neincrezatori, sa avem credinte limitative si sa ne spunem ca nu suntem in stare. Multi ani am fost si eu in zona aceea, si inca nu am iesit de tot, tocmai de aceea am fost atat de impresionata de ceea ce s-a intamplat acolo.

Toti acei parinti minunati au ales ca in acea zi caniculara sa conduca o ora, sa stea in soare si sa se bucure cu si pentru copiii lor, la un atelier muzical coordonat de mine.

Deci, nu exista limite, nu exista bariere, acestea sunt doar in mintea noastra!

Putem orice ne propunem, daca suntem implicati cu sufletul si aratam ca facem cu inima ceea ce facem.

Va multumesc!

La jumatatea lunii august a acestui an, am decis sa participam la o tabara de familie, organizata la Pastel Chalet (retineti acest nume - musai sa ajungeti acolo). Am fost primiti cu bucurie si ghidati pe toata perioada taberei, de o echipa extraordinara.

Ei bine, in mintea mea a ramas intiparit un membru al echipei/colaborator: ghidul nostru - Sebastian, sau omul poveste, cum imi place mie sa ii spun.

Cred ca sunt ani de zile de cand nu am mai ramas cu gura cascata ascultand un om care vorbeste cu inima: acest om extraordinar a stiut sa bucure 30 de adulti + copiii, atat cu drumul in sine, cat si cu glumele si ivataturile sale.

Stiti bine ca eu merg pe principiul: “omul sfinteste locul”. Ei bine, Sebastian a “sfintit” toate cararile parcurse, si a facut sa nu resimtim greul din orele petrecute pe zone abrupte. Cu glumele la purtator si cu carisma necesara, ne-a facut sa simtim ca escaladam munti de o viata. (de unde ... gafaiam toti intr-un mare hal).

Mi se pare extrem de util ca o persoana care te insoteste intr-o drumetie, sa aiba intai de toate pregatire psihologica, sa stie sa se adapteze la toate situatiile, sa poata calma un copil/adult care se sperie, oboseste, sau doreste sa se intoarca din drum. Ganditi-va cum timp de 4 ore, vreo 17 copii cu varste cuprinse intre 4-9 ani l-au intrebat continuu "cat mai avem?". Sa nu mai spun ca si noi parintii il mai bazaiam din cand in cand - la ce conditie fizica avem.

Am ascultat atent invataturile lui atat despre fauna/vegetatia padurilor, cat si toate sfaturile foarte utile despre cum sa ne echipam cand mergem intr-o drumetie, cum sa urmam un traseu de munte, la cine apelam daca ne ratacim, cum facem sa fim salvati, ce avem voie sa bem/mancam si ce nu samd. Fiecare exemplu sau poveste de supravietuire veneau insotite de o poveste reala, expusa intr-un mod super funny - parca platisem si un bilet la stand up comedy.

Sebastian are un stil de parenting poate putin diferit de al multora dintre noi, insa deja am luat notite din ce ne-a povestit. Noi, parintii "de oras", suntem MEGA-HIPER protectivi, si adesea nu ii ajutam deloc pe copiii nostri cu aceasta exagerare. Pentru Sebastian primeaza educatia copiilor (are 3 - frumosi tare), si atata timp cat are pe masa painea cea de toate zilele, iar familia este bine, STRESUL este inexistent. Copiii au nevoie de educatie si experiente - restul ... le aranjeaza cel de sus.

Unul dintre baietii sai, un frumusel de numa' 5 ani, alerga inaintea noastra in drumetie cu o veselie pe care nu o vedeam pe fetele niciunuia dintre copiii prezenti in tabara. Sincer, apropo de protectia exagerata, mie imi statea inima vazandu-l cum sare de colo-colo pe parti abrupte, insa echilibrul si lejeritatea cu care el a parcurs drumetia, ne-a demonstrat ca acesta este stilul lui, ca se simte in elementul lui. Asta se datoreaza increderii transmise de parintii sai si faptului ca nu i s-a spus mereu: "aoleu, ai grija, e periculos, vezi sa nu cazi, sunt microbi, nu atinge, nu baga in gura ...".

Cate lectii de viata ne-a oferit acest om in doar 2 zile petrecute impreuna! Am invatat despre curaj, despre simplitate, despre faptul ca e minunat sa fii inconjurat de oameni, si mai presus de toate, despre OMENIE. Trebuie sa ne mai luam 2 ore de “terapie verbala” cu el.

Sebastian ne-a reamintit un lucru pe care il stiu de cativa ani: "banii multi nu ne ajuta - facem bani multi pe care ulterior ii dam pe medici si spitale, si uneori, nici macar banii nu ne mai fac bine".

Cat curaj sta in omul asta … sper ca s-a lipit si de mine ceva, ca am stat 2 zile in preajma sa.

Inconjurati-va de oameni valorosi si veti vedea ce stare de bine va cuprinde.

Daca sunteti pasionati de drumetii, insa nu stiti incotro sa o luati, apelati la Sebastian, caci va poate fi ghid pentru o zi - il gasiti pe instagram cu numele Sebastian Mastahac

Ceea ce ii sfatuiesc pe parintii copiilor cu care lucrez, nu aplic MAI DELOC la mine

Vreau sa va enumar cateva fraze pe care le aud eu saptamanal de la parintii copiilor cu care lucrez:

1. Nu sta fara mine
2. Nu cred ca va intra
3. Stam 5 minute sa vada cum e
4. Nu are rabdare
5. Nu stie sa respecte reguli
6. E emotiv/a tare
7. Nu va vorbi cu tine
8. E selectiv/ă
9. Nu ii place sa insisti
10. Nu prea mergem de 2 x in acelasi loc, se plictiseste

Raspunsul meu pentru toate cele de mai sus: ai rabdare, nu te grabi sa proiectezi ceea ce simti/gandesti tu (si adesea am dreptate).

Si sa va dau exemplu si o poveste personala, care a avut loc de curand. Fiul meu a inceput sa mearga la inot. Cate dintre frazele de mai sus credeti am bifat in discutia cu profesorul? Cam jumatate.

Insa dupa prima sedinta, vazand ca am gandit si procedat eronat, am spus “piua”. Am realizat ca trebuie sa am incredere in copil si in profesor, eu sunt doar sofer in toata povestea. Am constientizat ca trebuie sa procedez asa cum ii sfatuiesc pe toti parintii copiilor cu care lucrez. Si culmea, a functionat! Fiul meu e deja la a sasea sedinta de inot, si pas cu pas, face progrese. Nu il grabesc, nu il presez, nu il judec. Are ritmul sau, nu caut performanta sau reusita dupa doar 2 luni de antrenament. Important este ca merge cu bucurie, curiozitate si ca a creat o legatura frumoasa cu antrenorul.

Copilul e increzator, bucuros, curios, deja are super chimie cu proful. Deci … imi propun si va propun sa nu mai proiectam in copii temerile si neincrederile noastre.

Are sens?

Uneori, poate simți ca momentele iubitoare, importante (cum ar fi o conversatie semniticativa despre compasiune sau caracter) sunt separate de provocările parentale (cum ar fi lupta cu temele sau altà siuație de criza). Dar ele nu sunt deloc separate. Cand copilul tau este neascultator și iti răspunde, când ti se cere să vii la o intalnire cu directorul şcolii, cand găseşti mazgaleli cu creionul peste tot pe perete, acestea sunt momente de supravietuire, nu e nicio îndoiala în privința asta.

Dar în acelaşi timp, ele sunt oportunitati, chiar daruri, pentru că un moment de supravietuire este, de asemenea, un moment de înflorire, cand are loc munca importanta a unui părinte.

De exemplu, gândeşte-te la o situație peste care, de multe oni incerci să treci: poate când copiiì se luptă între ei pentru a treia oară în decurs de trei minute (nu e prea greu de îmaginat, nu-i aşa?). In loc så întrerupi lupta și sa-i trimiti în camere diferite, poți folosi cearta ca pe o oportunitate de educație: vorbeşte-le despre ascultarea reflectivă șì luarea în considerare a punctului de vedere al celuilalt, despre comunicarea clară și respectuoasă a dorințelor propriì, despre compromis, sacrifciu, negociere și iertare.

Ştiu: pare greu de imaginat în fierbințeala momentului. Dar când înțelegi puțìn despre nevoile emoționale și stările mentale ale copilor, poți să creezi acest tip de rezultat pozitiv chiar şi în lipsa forțelor de menținere a păcii de la Națiunile Unite.

Nu e nimìc rau dacă-i separi pe copii atunci cànd se luptā. Este o tehnică de supraviețuire bună și, în anumite situații, poate fi cea mai bună soluție. Dar de multe ori putem face mai mult decât så punem capāt conflictului și zgomotului.

Pe măsură ce copiii se dezvoltă, creierul lor “oglindeşte" creierul părinților. Cu alte cuvinte, propria creştere și dezvoltare a părintelui, sau lipsa acesteia, are un impact asupra creierului copilului. Pe măsură ce părinții devin mai conştienți și mai sănătoşi din punct de vedere emoțional, copiii lor culeg recompensele și se îndreaptă și ei spre sănătate. Asta înseamnă că integrarea şi cultivarea propriului creier este unul dintre darurile cele mai pline de iubire şi de generozitate pe care le poți oferi copilor.

Oferindu-le copiilor experiente repetate care le dezvolta intregul creier, te vei confrunta cu din ce in ce mai putine crize de familie.

Acestea sunt cateva fragmente din cartea “Creierul copilului tau” – de dr. Siegel Daniel & dr. Tina Payne Bryson, fragmente care mi-au atras atentia si care mi-au ramas intiparite in minte.

Sper sa va fie de folos si voua, si sa va luati din acest text cee ace aveti nevoie.

Saptamanal aud de la copii:

eu nu pot

nu cred că imi iese

este greu

nu vreau sa incerc

daca rade “x” de mine?

sigur nu voi reusi

eu nu fac azi acest exercitiu

Aud aceste replici de la copii de peste 3 ani, atat in gradinita, cat si la sala mea de muzica.

Si mereu intervin si ii intreb:

- “Pai de ce spui asta, sau ce te face sa crezi asta”?

- “Pai … nu stiu, dar sigur nu imi iese!”

O tin pe a lor, fara argumente.

Este evident ca exista si la copii lipsa increderii, teama de esec, de ce vor spune ceilalti copii …

Rolul nostru ca parinti, educatori, formatori, indrumatori, este sa le insuflam incredere, sa ii incurajam, insa sa fim sinceri totodata, mai exact sa le spunem ca e nevoie de munca, sa le spunem ca este foarte probabil sa nu le iasa din prima, si ca este ok sa nu se descurce uneori.

Am citit ceva foarte interesant saptamana trecuta, si chiar mi-am propus sa folosesc si sa integrez cat de des pot acest exemplu: mai exact, sa nu mai folosim cuvantul/expresia "daca" - "daca voi lua examenul".... Ci sa folosim "cand"- "cand voi lua examenul".

Se pare ca prin verbalizarea cuvantului "daca", lansam in univers neincrederea in noi, mai exact e posbil sa luam sau e posibil sa nu luama examenul, de aceea, daca folosim expresia "cand voi lua examenul", universul percepe altfel dorinta si increderea in noi.

Neincrederea si teama ne blocheaza, fie ca suntem adulti, fie ca suntem copii, insa chiar si noi, adultii, suntem blocati in aceasta gandire, pentru ca am fost crescuti cu astfel de replici: "e greu, nu vei reusi, sa nu ma faci de ras, sigur colegii tai sunt mai buni, nu mai visa cu ochii deschisi, nu e de nasul tau, multumeste-te cu ce ai, o sa ajungi la coada vacii samd".

Mereu sunt langa elevii mei cu toata inima, ma asez la nivelul lor si le spun ca vor reusi si vom reusi, ca invatam impreuna, ca si eu am momente cand ma simt emotionata si stangace, si ca e normal sa gresim.

Pe copiii mai mari ii intreb:

- “Sincer, de ce vii la mine?”

-“Aaaa, vin sa invat!”

Exact, acesta este raspunsul. Vin la mine sa invete, daca stiau, nu mai veneau. Copiii au nevoie de incurajari, doar asa pot trece peste neincredere si temeri.

Fiul meu spune foarte des "nu pot", inclusiv la lucruri banale. I-am explicat ca nu exista "nu pot". El, foarte inteligent raspuns mi-a dat: de ce exista aceasta exprimare in limba romana, daca eu ii spun ca nu e ok sa spunem "nu exista nu pot?".

Fix asa este, ar trebui sa nu mai avem in vocabular aceasta exprimare, sa ne focusam pe ceea ce ne dorim, sa muncim, sa perseveram, si sa ne spunem mereu "pot, voi reusi, sunt capabil/a".

As vrea sa fie toate zilele roz, colorate si vesele, dar nu sunt, că doar sunt si eu un om normal …

Dar cred că cea mai grea parte a meseriei mele ca artist si chiar ca educator muzical, este sa arat si sa fac sa fie roz totul, chiar daca poate eu pe dinauntru sunt neagra.

Inca de mica am invatat de la profesorii mei, ca un artist trebuie sa isi lase problemele la usa salii de spectacol, sa isi intre in rol si sa nu uite care ii este misiunea. Greu al naibii, sincer va spun.

Fac asta si exersez de peste 20 de ani, si recunosc, imi iese … insa este un consum de energie extraordinar.

Saptamana trecuta, cu 30 minute inainte de a lucra cu cele 3 grupe de copii, am fost la un priveghi - durere, ganduri, emotii, tristete … chiar am fost pe punctul de a anula toate grupele, dar am mers mai departe. Am intrat in cimitir cu camasa neagra, insa in masina am avut haine de schimb. M-am schimbat si mi-am intrat in rol: copiii si parintii vin la mine pentru doza de bucurie, dezvoltare si conectare prin muzica.

Orice comportament, orice tip de rutina, acomodare, toleranta, sau le numim cum simtim fiecare, se exerseaza si se aplica in timp. Nu degeaba vorbesc asa des inclusiv despre acomoldarea copiilor intr-un mediu nou, cum ar fi la o activitate optionala sau la cresa/gradinita.

Imi amintesc adesea, ca pe la 10 ani, cand aveam cate o filmare, eram chemati cu 3-4 ore inainte: sa ne schimbam, sa repetam, sa ne obisnuim cu scena/luminile ... pai pana sa imi vina randul sa intru in livem eram deja obosita: pantofii imi faceau rani, rochita poate ma strangea, imi era foame, somn. Ei bine, cand paseam pe scena sa imi fac momentul, profesoara imi spunea si mie si colegilor: 4 minute zambiti si dati tot ce puteti, dupa emisiune, plangeti, descaltati-va, scapati de emotiile care va macina.

Se antreneaza acest aspect, in ani, si ma bucur ca stiu sa gestionez aceste situatii. Admir enorm actorii/artistii mari care isi joaca rolul, isi spun replica si pleaca in graba … să fie ei cu ei, sa sufere si sa se descarce.

Succesul se atinge prin parcurgerea a multi ani de munca, de esecuri, de usi inchise, de nopti nedormite.

In ultima perioada am auzit si am trait niste situatii care m-au blocat putin, astfel ca am meditat putin … Uneori, aud parinti nemultumiti de evolutia copilului, dupa 2-4-6 sedinte de “ceva (inot, muzica, karate, engleza etc). Pun astfel presiune si pe copil, si pe profesor care poate se simte prost ca nu e copilul la nivelul “x”. “Dar copilu’ ala cum de vorbeste fluent germana?” Pai … face asta de 2 ani, fiul tau de doar 2 luni.

In ceea ce priveste o afacere, la fel aud lume care doar se plange: “aaaa, nu merge domne’! Am deschis businessul de 6 luni, varza!”. Pai ai site, ai retele social media, apari frecvent in comunitati, ai un minim continut pentru publicul tau, ai o recenzie/doua, ai fotografii relevante samd?. “Eiiii site …., nu am - e scump. Nu imi place mie sa stau prea mult pe grupuri”.

Vrem adesea rezultate peste noapte!

Sa stiti ca trebuie sa aratam lumii ce putem, ce stim, sa ne aratam naturaletea, sa muncim, sa avem incredere, iar cei care ne retin numele (domeniul), ne vor cauta atunci cand vor avea nevoie. Sunt etape spre varful piramidei, care daca nu sunt parcurse, sunt sanse sa cazi si sa ramai jos.

Eu am inceput afacerea cu evenimente acum 15 ani: in primii ani ajungeam in niste localuri unde nici apa nu primeam. Primeam mancare adunata de la meseni, ma schimbam de tinute in masină, dadeam de inviati super naspa. A trebuit oarecum sa trec prin acea perioada, ca sa ma calesc, sa stiu sa ma port si cand e rau, si cand e bine, sa stiu sa spun nu, sa stiu ca merit, sa stiu ca am un pret, si sa triez.

Eu va sfatuiesc din inima sa fiti sinceri cu voi, si sa aveti asteptari realiste si atunci cand sunteti prestatori, si atunci cand sunteti beneficiari.

Cred că in ultimii 6 ani, am plans mai mult pentru clientii mei, decat pentru situatii reale din viata mea.

Cantecele personalizate pe care eu le scriu si le cânt pentru clientii mei, au atins niste subiecte atat de sensibile, da doar inima mea stie cat i-a crescut tesniunea.

Va scriu doar cateva spețe, sa vedeti si voi ce povesti …

am cantat pentru parinti care locuiesc departe de copii de 10-15 ani (cantec de la copii)

am cantat pentru parinti care si-au pierdut copiii (cantec de la prieteni, ca incurajare)

am cantat pentru nunta de aur a bunicilor (cantec de la nepoti)

am cantat pentru parinti care au copii surdo-muti (cantec oferit de prietenii acestor parinti - ca un mesaj de la copilul care nu vorbeste)

am cantat pentru parinti care erau foarte bolnavi (cantec oferit de copii ca si incurajare)

Acestea au fost sa zic “cel mai greu de dus”, caci eu le scriu versurile, si tot eu le cant.

A fost nevoie sa reiau o piesa si de 4 x, caci mi se inunda vocea de plans.

Insa rasplata mea vine dupa ce dau SEND.

Iar daca tu vrei sa faci o urare cuiva, scrie-mi si o facem impreuna.

Tu imi spui povestea, eu o transform in cantec!