În ultimii ani vorbim enorm despre educație modernă, parenting, autonomie, libertatea copilului de a se exprima, despre emoții, limite și respectarea individualității. Ma bucur sa vad că generația noastră își pune mai multe întrebări despre felul în care creștem copiii, dar, în toată această preocupare de a face lucrurile „corect”, mi se pare că uneori riscăm să complicăm ceea ce, de fapt, ar trebui să rămână foarte simplu.

Există lucruri pe care un copil nu trebuie să le învețe la un curs și pentru care părintele nu are nevoie de studii de pedagogie. Sunt lucruri care se construiesc acasă, zi după zi, prin explicații, limite și, mai ales, prin exemplul personal.

1. Să salute și să răspundă atunci când un adult i se adresează

Nu, asta nu înseamnă că un copil trebuie obligat să îmbrățișeze oameni, să pupe rude sau să accepte gesturi cu care nu se simte confortabil, dar un „bună ziua”, un „la revedere” sau un răspuns atunci când cineva i se adresează nu înseamnă supunere, inseamnă politețe și respect față de omul din fața lui.

Putem crește copii care au limite personale și, în același timp, știu să se comporte civilizat cu ceilalți. Cele două nu se exclud, iar cel mai simplu mod de a-i învăța este să vadă asta la noi: să ne audă salutând, mulțumind și răspunzând oamenilor cu respect, indiferent cine sunt.

2. Să știe că nu tot ceea ce primește trebuie să-i placă

Mi se pare foarte important ca un copil să știe că are dreptul la preferințe. Poate să nu îi placă un cadou, poate să nu îi placă o activitate, poate să nu îi placă o mâncare sau o propunere. Nu trebuie să mimăm entuziasmul și nici să îi învățăm pe copii să mintă doar pentru a mulțumi un adult.

Dar există o diferență enormă între: „Mulțumesc, dar nu este chiar pe gustul meu” și „E nasol!”. însoțit eventual de niște ochi dați peste cap. 😄

Libertatea de exprimare nu exclude bunul-simț. Dincolo de obiectul primit există un om care s-a gândit la tine, care a investit timp, bani sau energie. Copilul poate învăța să nu îi placă rezultatul și, în același timp, să respecte intenția.

3. Să spună „te rog”, „mulțumesc” și să fie recunoscător

Recunoștința nu înseamnă că trebuie să fii încântat de orice primești și nici că îi ești dator cuiva pentru fiecare gest făcut pentru tine, inseamnă să înțelegi că timpul, munca și gesturile celorlalți au valoare. Un copil căruia i se oferă permanent totul, fără să fie ajutat să observe efortul din spatele lucrurilor, poate ajunge foarte ușor să considere că totul i se cuvine. Și aici nu vorbim despre un „mulțumesc” spus mecanic pentru că mama îl împunge discret cu cotul, vorbim despre construirea, în timp, a capacității de a vedea și efortul celuilalt.

„Uite cât a muncit bunica să pregătească asta.”, "uite, colegul tău s-a gândit la tine.”, "doamna a pregătit toate materialele acestea pentru voi.” Sunt observații mici, dar prin ele îl învățăm să vadă dincolo de propria dorință.

4. Să accepte că nu este mereu în centrul atenției

Poate aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru momentul în care copilul intră într-o comunitate.

Acasă poate fi singurul copil sau poate primi foarte multă atenție. Într-o grupă însă mai există 10, 15 sau 20 de copii: mai există colegi, mai există reguli, mai există momente în care altcineva este ales primul, altcineva primește instrumentul dorit, altcineva răspunde, iar el trebuie să aștepte. Așteptarea nu rănește: faptul că nu este primul nu îi scade valoarea, iar faptul că adultul își împarte atenția cu ceilalți copii nu înseamnă că el contează mai puțin.

În activitățile mele văd foarte clar cât de importantă este această abilitate. Un copil poate fi inteligent, creativ și foarte bine pregătit, dar dacă fiecare moment în care nu este primul produce o frustrare uriașă, viața într-un colectiv va deveni dificilă pentru el. Tocmai de aceea cred că și acasă putem crea, firesc, mici contexte în care copilul să aștepte, să asculte și să înțeleagă că există loc și pentru ceilalți.

5. Să înțeleagă că poate să nu fie de acord cu un adult fără să fie prea indraznet (vocal).

Îmi plac copii care gândesc, copiii care întreabă „de ce?”, care argumentează, care nu execută orbește orice li se spune și care au curajul să spună atunci când ceva îi deranjează.

Dar cred că am ajuns uneori să confundăm curajul cu lipsa de respect. Un copil poate spune: „Nu sunt de acord”, poate cere o explicație, poate avea o altă opinie, poate chiar să îi atragă atenția unui adult atunci când consideră că acesta a greșit. Dar tonul, cuvintele și felul în care alegem să ne adresăm celuilalt contează.

Și aceasta este o abilitate care îi va fi utilă nu doar în relația cu profesorii. Îi va fi utilă toată viața, în prietenii, în relații, la facultate și, într-o zi, la locul de muncă. Să știi să îți susții punctul de vedere fără să îl umilești pe celălalt este, până la urmă, o formă de inteligență socială.

Educația nu începe la ușa grădiniței

Profesorii pot consolida toate aceste lucruri. Putem crea contexte în care copiii să își aștepte rândul, să coopereze, să respecte reguli și să învețe să facă parte dintr-un grup, dar educația de bază nu poate fi delegată complet grădiniței, școlii sau activităților extracurriculare. Ea începe acasă.

Nu este nevoie să fi terminat Pedagogicul ca să îl înveți pe copil să spună „mulțumesc”, nu ai nevoie de un curs ca să îi explici că poate fi dezamăgit de un cadou fără să jignească omul care i l-a oferit, si nici de o metodă sofisticată ca să îl ajuți să înțeleagă că, uneori, trebuie să aștepte pentru că mai există și alți oameni în jurul lui.

Avem nevoie de copii care au voce, autonomie, opinii și curaj, dar toate acestea pot exista foarte frumos alături de respect, politețe, recunoștință și limite.

De fapt, cred că aceasta este una dintre provocările educației de astăzi: să nu creștem copii cuminți de frică, dar nici copii care confundă libertatea cu faptul că li se cuvine orice.

Între cele două există un spațiu foarte sănătos. Acolo crește un copil care știe cine este, știe să spună ce gândește, dar înțelege și că trăiește într-o lume în care mai există și alți oameni.

Și pentru această lecție nu trebuie să fi terminat Pedagogicul. Trebuie, înainte de toate, să o trăim noi.

Sunt experiențe pe care le uiți după câteva săptămâni și sunt experiențe care rămân cu tine mult timp după ce s-au încheiat.

Vizita mea în secția de oncologie pediatrică de la Spitalul Marie Curie, alături de Fundația Zurli, face parte din a doua categorie.

Înainte să intru la copii, aveam mari emoții: nu pentru că urma să susțin un atelier muzical, ca doar asta fac aproape în fiecare zi. Emoțiile veneau din altă parte - din gândul că urma să întâlnesc copii care duc, la o vârstă la care ar trebui să descopere lumea prin joacă, una dintre cele mai grele lupte pe care viața le poate pune în fața unui om.

Ma intrebam inevitabil dacă voi găsi tonul potrivit, dacă voi reuși să îi faci să zâmbească, dacă jocul și muzica își găsesc locul într-un astfel de spațiu. Am intrat si am înțeles că tocmai acolo era nevoie de ele. Nu pentru că muzica șterge suferința, nu pentru că un joc poate schimba un diagnostic si nici pentru că, timp de câteva zeci de minute, problemele dispar. Ci pentru că, în acele momente, copiii nu mai sunt definiți de boala lor, sunt, din nou, copii. Copii care râd atunci când ritmul nu le iese din prima, care se bucură când reușesc o provocare, care așteaptă să le vină rândul la instrumente, care se uită unii la alții și se molipsesc de entuziasm. Pentru câteva clipe, salonul nu mai este doar un salon, ci devine un loc în care există joacă, curiozitate și viață.

Acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care muzica și jocul le pot oferi. Nu vindeca, dar reușeste să redea ceva ce tratamentele nu pot oferi: sentimentul de normalitate.

De multe ori vorbim despre joc ca despre un mod prin care copiii învață. Și este adevărat: prin joc își dezvoltă atenția, coordonarea, memoria, limbajul, relațiile cu ceilalți. Însă există momente în care jocul înseamnă mult mai mult decât dezvoltare: inseamnă respirație, conectare, o pauză de la grijă, inseamnă câteva minute în care un copil nu mai este „pacientul din salonul x”, ci pur și simplu un copil care se bucură de o activitate.

... când vezi asta cu ochii tăi, începi să privești altfel tot ceea ce faci.

Muzica are această putere extraordinară de a crea punți între oameni, si nu are nevoie de explicații complicate și nici de cuvinte multe. Uneori este suficient un ritm bătut împreună, o melodie cunoscută sau un joc simplu pentru ca oameni care nu s-au întâlnit niciodată să înceapă să zâmbească unii altora.

Cred că, de aceea, muzica nu ar trebui să fie prezentă doar în spitale sau doar în școli, ea ar trebui să fie prezentă în viața noastră, a tuturor.

Pentru că nu ne însoțește doar atunci când suntem fericiți: ne ajută și atunci când ne este greu, ne apropie, ne liniștește, ne face să simțim că nu suntem singuri.

Inițiativele de ajutorare precum cele ale Fundației Zurli sunt atât de importante! Ele nu schimbă diagnostice, dar schimbă atmosfera dintr-un salon, energia unei zile, si, uneori, schimbă felul în care un copil și familia lui reușesc să treacă printr-o perioadă extrem de grea.

Poate că nu putem face cu toții lucruri extraordinare, dar fiecare dintre noi poate aduce puțină lumină în viața cuiva. Uneori printr-o donație, alteori prin voluntariat, alteori pur și simplu susținând oamenii care aleg să fie acolo, zi de zi.

Iar dacă este un lucru cu care am plecat de la Marie Curie, acela este acesta: muzica și jocul nu sunt un lux. Sunt o nevoie profund umană, mai ales în momentele în care viața devine cel mai greu ritm de dus.

Eu am avut privilegiul să văd cu ochii mei cât de mult poate însemna o oră de joacă într-un salon de oncologie. Astăzi, te invit și pe tine să fii parte din această bucurie: trimite un SMS cu textul ACASA la 8845. Uneori, 2 euro pe lună pot însemna mult mai mult decât o donație. Pot însemna un zâmbet acolo unde este cel mai mare nevoie de el.

Când am început să lucrez mai mult cu adulții și, în special, cu profesori, am crezut sincer că va fi mai ușor decât lucrul cu cei mici. M-am gândit că adulții vor citi informațiile primite, vor respecta regulile, vor avea răbdare să asculte și vor înțelege firesc că, atunci când intră într-un workshop, pentru câteva ore redevin cursanți.

În mare parte, așa a și fost. Am întâlnit foarte mulți profesori extraordinari: implicați, curioși, deschiși, respectuoși și dornici să învețe, oameni care au intrat în sală fără teama de a greși, care au participat cu toată energia, au pus întrebări relevante și au plecat inspirați, cu dorința de a adapta ideile descoperite la propriile grupe de copii.

Acești oameni merită tot efortul. Din pacate insa, am întâlnit și o altă realitate, una despre care nu se vorbește foarte des.

Când profesorul uită cum este să fie elev

Le cerem copiilor să fie atenți, să nu întrerupă, să respecte regulile, să aștepte să le vină rândul și să fie prezenți într-o activitate.

Dar ce se întâmplă când rolurile se inversează?

Am avut în sală adulți care au vorbit peste explicațiile mele, au purtat conversații paralele, au stat pe telefon sau au ironizat activitățile înainte de a încerca măcar să le înțeleagă. Am primit de nenumărate ori întrebări despre locație, oră, program sau materialele necesare, deși toate informațiile fuseseră transmise clar, în scris, uneori chiar de mai multe ori. Au existat persoane care nu au citit nimic din ceea ce le-am trimis, dar au considerat firesc să îmi scrie repetat pentru răspunsuri aflate deja la îndemâna lor. Și, poate cel mai dificil, am întâlnit profesori care au ales să ia peste picior activitățile prezentate.

„Doar batem în bețe”

Din exterior, un exercițiu poate părea simplu, poate părea că doar batem în bețe, repetăm un ritm, ne mișcăm sau ne jucăm. Dar faptul că o activitate pare accesibilă nu înseamnă că este lipsită de valoare sau că este ușor de coordonat.

În spatele unui exercițiu ritmic pot exista atenție susținută, memorie de lucru, coordonare bilaterală, ascultare activă, sincronizare, inhibiție motorie, respectarea unei secvențe, cooperare și adaptare la ritmul grupului. Uneori, exact persoanele care spun că un exercițiu este „banal” descoperă, atunci când trebuie să îl execute, că nu reușesc să urmărească secvența, să își coordoneze mișcările sau să rămână sincronizate cu ceilalți.

Și nu este nicio rușine în asta. Workshopul este tocmai spațiul în care înveți, greșești, repeți și descoperi. Problema nu este că nu îți iese din prima, problema apare atunci când alegi să ridiculizezi ceea ce nu ai înțeles sau nu ai reușit încă să faci.

O activitate simplă nu este neapărat o activitate superficială

În educație există uneori tendința de a considera valoros doar ceea ce pare complicat, foarte teoretic sau greu de explicat, dar lucrul cu copiii ne arată adesea contrariul. Cele mai eficiente activități sunt uneori cele care au instrucțiuni clare, îi implică rapid și dezvoltă simultan mai multe abilități.

Simplitatea bine construită presupune foarte multă muncă. În spatele unui exercițiu de câteva minute există testare, adaptare pe vârste, observarea copiilor, ajustarea dificultății și experiența acumulată în sute de ore de lucru. Faptul că un participant vede doar rezultatul final nu înseamnă că tot ceea ce a fost necesar pentru a ajunge acolo nu există.

Respectul nu ar trebui să depindă de cât de mult rezonezi cu o metodă

Nu îmi doresc să conving fiecare om că metoda mea este potrivită pentru el. Este firesc să avem stiluri diferite, preferințe diferite și opinii diferite despre educație, dar există o diferență între a nu rezona cu o activitate și a disprețui munca celui care o prezintă.

Poți să întrebi, poți să ceri explicații, poți să spui că nu este potrivită pentru grupa ta, poți chiar să alegi să nu o folosești. Dar ironia, lipsa de respect și conversațiile purtate peste cel care susține workshopul nu sunt semne de profesionalism.

Să fii profesor nu înseamnă doar să știi să îi înveți pe alții. Înseamnă și să păstrezi disponibilitatea de a învăța tu însuți.

Ce m-a dezamăgit cel mai mult?

Nu dificultatea organizării, nu numărul mare de mesaje, nu oboseala, ci faptul că unele dintre cele mai lipsite de respect reacții au venit tocmai din partea unor adulți care lucrează cu copii. Oameni care le cer zilnic celor mici să asculte, să nu întrerupă și să respecte reguli, dar care, atunci când devin participanți, uită să facă exact aceste lucruri.

Această contradicție m-a pus pe gânduri, pentru că un copil care întrerupe, se foiește sau își pierde atenția este încă în proces de dezvoltare, un adult insa are deja responsabilitatea propriului comportament.

Ce aleg să fac mai departe?

Nu vreau ca aceste experiențe să umbrească întâlnirile frumoase. Cei mai mulți dintre profesorii cu care am lucrat au fost extraordinari, iar energia lor îmi confirmă de fiecare dată că există foarte mulți oameni care își doresc cu adevărat să crească profesional.

Dar experiențele mai puțin plăcute m-au învățat să stabilesc limite mai clare, să comunic regulile mai ferm, să nu mai consum energie încercând să conving oameni care au decis deja că știu totul, si să aleg cu mai multă atenție comunitățile în care îmi investesc timpul.

Cred în continuare că profesorii au nevoie de contexte în care să experimenteze, să se joace, să greșească și să descopere metode noi, dar cred la fel de mult că orice experiență de formare trebuie să se bazeze pe respect reciproc.

Un workshop bun nu este construit doar de formator, este construit și de cei care vin cu mintea deschisă, cu disponibilitatea de a asculta și cu modestia de a redeveni, pentru câteva ore, elevi. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a adus lucrul cu adulții:

Diploma îți poate confirma profesia.

Dar felul în care te porți atunci când ai de învățat ceva nou spune mult mai mult despre tine ca profesor.

Există articole pe care le scriu cu bucurie: despre copii, despre muzică, despre educație, despre joc. Și există articole pe care mi-aș fi dorit să nu fie nevoie să le scriu niciodată.

Acesta este unul dintre ele.

În ultimele saptamani am descoperit, aproape întâmplător, că denumirea NEURORITMIC® este folosită pentru promovarea unor ateliere organizate de alte persoane.

Nu ascund faptul că m-a întristat. Nu pentru că cineva lucrează cu muzica, nu pentru că cineva a învățat din workshopurile mele și aplică exercițiile în activitatea sa.

Din contră, acesta este motivul pentru care organizez cursuri. Îmi doresc ca ceea ce construiesc să ajungă la cât mai mulți copii, prin profesori și educatori dedicați. Dar între a duce mai departe ceea ce ai învățat și a prelua identitatea unui brand există o diferență uriașă.

Iar această diferență trebuie respectată.

NEURORITMIC® nu este doar un nume

Pentru mulți oameni este doar un cuvânt, pentru mine este rezultatul a ani întregi de muncă. În spatele acestui nume sunt sute de activități create și testate, mii de copii cu care am lucrat, workshopuri în toată țara, materiale dezvoltate de la zero, investiții financiare, ore petrecute documentându-mă, încercând, greșind și reconstruind, apariții în emisiuni, conferințe și proiecte. Dar mai ales, o idee în care am crezut atunci când nimeni nu știa ce este NEURORITMIC.

Am construit acest brand pas cu pas, iar atunci când am simțit că reprezintă cu adevărat munca mea, am ales să îl protejez legal.

De ce este atât de important acest lucru?

Pentru că un brand înseamnă încredere. Atunci când un părinte, un profesor sau o grădiniță vede denumirea NEURORITMIC®, știe la cine se referă, stie cine a construit această metodă, stie cine răspunde pentru calitatea materialelor și a workshopurilor. Dacă aceeași denumire începe să fie folosită de mai multe persoane, apare confuzia.

Oamenii nu mai știu cine este creatorul,nu mai știu cine organizează activitatea, si, fără să își dea seama, brandul construit în ani începe să își piardă identitatea.

Ce înseamnă, concret, o marcă înregistrată?

În România, o marcă înregistrată oferă titularului dreptul exclusiv de a utiliza acea denumire pentru serviciile pentru care a fost protejată. Asta înseamnă că nimeni nu poate promova servicii similare folosind aceeași denumire sau una care creează confuzie, fără acordul titularului.

Nu este o regulă inventată de mine. Este modul în care sunt protejate toate brandurile serioase. Exact așa funcționează orice marcă înregistrată.

Un workshop nu oferă dreptul de a folosi marca

Poate aici apare cea mai mare confuzie.

Dacă ai participat la unul dintre workshopurile mele, mă bucur enorm: ai învățat exerciții, ai primit idei, ai descoperit o altă perspectivă asupra educației muzicale. Și îmi doresc din suflet să folosești toate aceste cunoștințe, dar participarea la un workshop nu înseamnă că poți prelua și numele sub care acel workshop este cunoscut.

Nu înseamnă că poți organiza un Atelier NEURORITMIC® sau cu o denumire asemanatoare. La fel cum participarea la un curs susținut de un trainer nu îți oferă automat dreptul de a folosi brandul acelui trainer în promovarea propriei activități. Acestea sunt două lucruri complet diferite.

De ce am ales să scriu acest articol?

Pentru că sunt dezamăgită: nu de concurență, nu de faptul că există oameni care iubesc muzica și lucrează cu copiii. Ci de faptul că persoane care au cunoscut povestea acestui brand au ales să folosească denumirea lui, desi si-au dat inclusiv acordul in scris ca nu o vor face.

Cred că în orice domeniu există loc pentru fiecare dintre noi, dar fiecare cu propriul nume, cu propria identitate si cu propriul drum.

Ce urmează?

Îmi doresc sincer ca acest articol să fie suficient, imi doresc ca persoanele care folosesc această denumire să înțeleagă situația și să o elimine din materialele lor de promovare.

În același timp, am responsabilitatea de a proteja ceea ce am construit. De aceea, atunci când voi constata utilizarea neautorizată a mărcii NEURORITMIC®, voi urma demersurile legale necesare pentru apărarea drepturilor conferite de înregistrarea acestei mărci.

Nu pentru că îmi doresc conflicte, ci pentru că respect munca. Iar respectul pentru munca altuia începe, întotdeauna, cu respectarea identității sale.

-

Este una dintre situațiile pe care le întâlnesc destul de des în lucrul cu cei mici. Copilul iese de la atelier, părintele îl așteaptă curios și, firesc, încearcă să afle cum a fost: „Ți-a plăcut?”, „Ce ai făcut?”, „Dar v-ați jucat?”, „Cu ce?”

Și gata. Interviul s-a încheiat. Părintele se uită la copil, apoi poate la mine, și apare imediat o mică îndoială: oare chiar i-a plăcut, oare a participat, oare a fost atent? Pentru că, dacă tocmai a petrecut aproape o oră într-o activitate, cum este posibil să nu aibă nimic de povestit?

Ei bine, este foarte posibil.

Copiii nu procesează experiențele ca adulții

Noi, adulții, suntem obișnuiți să punem experiențele în cuvinte. Dacă mergem la un curs, la un eveniment sau într-o vacanță, putem povesti ce am făcut, ce ne-a plăcut și ce am învățat. Avem capacitatea de a organiza cronologic informația și de a selecta lucrurile pe care vrem să le transmitem mai departe. Pentru un copil, mai ales pentru unul mic, lucrurile nu funcționează întotdeauna așa.

El poate trăi o experiență foarte intens, poate fi complet implicat într-un joc, poate râde, poate imita, poate urmări cu atenție și poate participa la aproape toate exercițiile, iar la ieșirea din sală să răspundă sincer: „Nu știu ce am făcut”. Nu pentru că nu s-a întâmplat nimic și nici pentru că nu i-a plăcut, ci pentru că încă nu are întotdeauna capacitatea de a transforma imediat o experiență complexă într-o poveste coerentă pentru adult.

Eu văd ce se întâmplă în sală. Văd copilul care a urmărit fiecare mișcare, care a așteptat instrumentul, care a râs alături de ceilalți și care, poate, a avut nevoie de puțin curaj pentru a intra într-un exercițiu. Părintele îl vede după câteva minute, la ușă, obosit sau deja preocupat de ce gustare are în mașină. 😄

Sunt două perspective foarte diferite asupra aceleiași ore.

„Ce ai făcut azi?” este, uneori, o întrebare prea mare

Întrebarea ni se pare simplă, dar pentru un copil poate fi foarte largă. Din toate lucrurile care s-au întâmplat, ce anume ar trebui să aleagă? Să povestească despre instrument, despre jocul cu cercurile, despre copilul de lângă el, despre faptul că la un moment dat nu i-a ieșit ceva, despre melodia care i-a plăcut?

Uneori este mult mai ușor să pornim de la întrebări concrete. „Ai folosit instrumente astăzi?”, „Ai avut un joc în care a trebuit să vă opriți?”, „Ai lucrat singur sau cu alți copii?”, „Care a fost cel mai amuzant moment?”

Chiar și așa, nu toți copiii vor povesti. Și este în regulă.

Unii copii procesează prin cuvinte, alții prin mișcare, prin joc sau prin repetiție. Mi s-a întâmplat de multe ori ca un părinte să îmi spună că cel mic nu a povestit aproape nimic după atelier, dar câteva zile mai târziu a început să reproducă acasă un ritm, un joc sau o mișcare pe care o lucrasem împreună.

Acolo este povestea lui, doar că nu a venit sub forma unui raport detaliat la ieșirea din sală.

Uită-te și la ce face, nu doar la ce povestește

Uneori, cel mai bun feedback al unui copil nu este „mi-a plăcut foarte mult și am învățat trei lucruri noi”. Să fim serioși, ar fi și puțin suspect să auzim asta de la un copil de patru ani. 😄

Feedback-ul poate fi faptul că întreabă când mai vine, că fredonează ceva în mașină, că își aliniază jucăriile și începe să le dea indicații exact cum a auzit în activitate. Că bate un ritm pe masă sau că, după două săptămâni, își amintește brusc un joc.

Copiii ne arată foarte multe, dacă suntem atenți și la alte forme de exprimare.

Desigur, există și activități care pur și simplu nu li se potrivesc. Există copii care nu rezonează cu un anumit grup, cu un anumit adult sau cu un anumit tip de lucru, iar eu cred că și acest lucru trebuie respectat.

Dar faptul că un copil nu povestește nu este, singur, dovada că nu i-a plăcut.

Uneori, experiența are nevoie de timp să se așeze

În activitățile NEURORITMIC®, copiii trec prin multe tipuri de experiențe într-un timp relativ scurt. Ascultă, se mișcă, imită, așteaptă, reacționează la semnale, folosesc instrumente de percuție, lucrează individual și împreună cu grupul. Pentru ei, nu este doar „am cântat un cântec”, ci o succesiune de experiențe trăite cu tot corpul.

NEURORITMIC® nu este terapie, nu tratează și nu vindecă. Este o metodă educațională în care muzica, ritmul și mișcarea sunt folosite ca instrumente în activitățile cu copiii, iar uneori, ceea ce se întâmplă într-o astfel de experiență nu poate fi povestit imediat la ușa sălii.

Așa că, data viitoare când copilul tău iese de la o activitate și la întrebarea „Ce ai făcut?” îți răspunde cu celebrul „Nimic”, poate nu este nevoie să intri imediat în panică. Lasă-i puțin timp, observă-l, ascultă ce fredonează, vezi ce reproduce în joc și ce apare spontan în zilele următoare.

S-ar putea să descoperi că acel „nimic” a fost, de fapt, o experiență foarte plină.

Când vine vacanța de vară, mulți părinți se întreabă dacă ar trebui să continue fișele, caietele de vacanță sau exercițiile de citire. Întrebarea este firească: ne dorim ca cei mici să nu piardă ceea ce au învățat peste an și să înceapă toamna cu încredere.

Dar dezvoltarea unui copil nu înseamnă doar litere, cifre și exerciții scrise. Dincolo de ceea ce se vede într-un caiet, există abilități care se construiesc prin experiențe simple, iar vacanța este poate cea mai bună perioadă pentru ele.

Iată cinci lucruri pe care orice copil le poate face vara și care îl vor ajuta enorm atunci când va reveni la grădiniță sau la școală.

1. Să se cațere, să alerge și să se joace în aer liber

De multe ori privim aceste activități doar ca pe o modalitate de a consuma energie. În realitate, ele dezvoltă echilibrul, coordonarea, orientarea în spațiu și încrederea în propriul corp. Un copil care sare, se cațără sau merge pe un trunchi de copac nu doar se distrează: iși antrenează controlul corporal și învață să își calculeze mișcările. Toate aceste lucruri vor conta mai târziu inclusiv atunci când va sta în bancă, va scrie sau va participa la activități de grup.

2. Să participe la activitățile de zi cu zi

Nu trebuie să inventăm permanent jocuri educative. Uneori, cea mai bună activitate este să pregătiți împreună salata, să udați florile, să puneți masa, să mergeți la piață sau să faceți cumpărăturile. În timp ce face toate acestea, copilul învață să urmeze pași, să observe, să compare, să își asume responsabilități și să colaboreze. Învață că este un membru valoros al familiei și că poate contribui.

3. Să joace jocuri care implică mișcare și atenție

Nu toate jocurile trebuie să aibă reguli complicate. O minge, un joc de „Stop”, o vânătoare de comori, un traseu improvizat prin curte sau câteva exerciții ritmice sunt suficiente pentru a exersa atenția, memoria de lucru, autocontrolul și capacitatea de a urma indicații. Copiii nici nu își dau seama că învață, pentru ei este doar joacă.

4. Să petreacă timp cu alți copii

În vacanță, relațiile dintre copii se construiesc altfel decât în timpul anului școlar: negociază jocuri, rezolvă conflicte, împart jucării, își așteaptă rândul și găsesc soluții împreună. Toate aceste experiențe dezvoltă competențe sociale pe care nicio fișă nu le poate înlocui. Și, poate cel mai important, îi învață să facă parte dintr-un grup.

5. Să se plictisească puțin

Știu că poate părea ciudat să recomand plictiseala, dar tocmai în acele momente în care copilul spune „Nu mai am ce face” începe să apară creativitatea. Își inventează propriile jocuri, construiește, desenează, pune întrebări și găsește soluții. Nu este nevoie să umplem fiecare minut al vacanței cu activități organizate. Uneori, cele mai frumoase idei apar exact atunci când nu există un plan.

Vacanța este despre experiențe, nu despre performanță

Nu spun că fișele sau caietele de vacanță nu își au locul lor. Ele pot fi utile, mai ales dacă sunt folosite cu măsură și fără presiune. Dar mi-ar plăcea ca vara aceasta să nu uităm că dezvoltarea unui copil înseamnă mult mai mult decât ceea ce scrie pe o foaie. Un copil care aleargă, se joacă, cooperează, explorează, își asumă mici responsabilități și descoperă lumea prin propriile simțuri nu „pierde vremea”.

El își construiește baza pe care se vor așeza, mai târziu, toate celelalte învățări.

Poate că, peste ani, copilul nu își va aminti câte fișe a rezolvat într-o vacanță, dar sunt convinsă că își va aminti cum s-a simțit.

Și, uneori, acesta este cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi în timpul verii.

Acum, că s-a terminat școala și a venit vacanța de vară, mi-am dat seama de ceva amuzant: in copilărie am beneficiat de toate formele moderne de pedagogie, doar că pe atunci nu le spuneam Montessori, Reggio Emilia, Waldorf sau educație experiențială. Le spuneam simplu: vacanță la bunici.

Pe 16 iunie eram deja în tren spre Bacău și mă întorceam acasă cu doar câteva zile înainte de începerea școlii. Trei luni întregi în care nimeni nu vorbea despre dezvoltarea motricității fine, integrare senzorială, autonomie sau învățare prin experiență. Și totuși, exact asta făceam în fiecare zi.

Îmi dezvoltam motricitatea urcându-mă prin copaci după cireșe, vișine și caise, imi antrenam echilibrul fără să știu că există exerciții speciale pentru asta, imi stimulam simțurile mergând desculță prin curte, prin iarbă sau prin praf și gustând fructe direct din pom, fără să mă întreb dacă au fost spălate sau nu. Nu recomand neapărat partea aceasta astăzi, dar recunosc că atunci nu părea să fie o preocupare.

Îmi exersam atenția atunci când mergeam cu vaca vecinilor la păscut și trebuia să nu o scap din ochi. Astăzi vorbim despre concentrare și menținerea atenției în activitate, atunci insa era simplu: dacă nu eram atentă, aveam o problemă.

Autonomia venea natural: plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara. Învățam să mă descurc, să cer ajutor, să găsesc soluții și să îmi organizez timpul fără ca cineva să îmi spună permanent ce urmează să fac.

Responsabilitatea se învăța tot prin experiență. Mergeam la cules de pepeni, de porumb, la lucernă sau ajutam prin gospodărie. Nu primeam diplome pentru asta și nici nu era considerată o activitate educativă, era pur și simplu viața de zi cu zi.

Mâncam cartofi copți pe plită, scrob cu mărar și castraveți murați în saramură, mă plimbam cu căruța, mâncam brânză direct de la stână și eram convinsă că aceea este cea mai frumoasă viață posibilă.

Iar partea de socializare era imposibil de evitat: cunoșteam toate vecinele din sat si abia așteptam să fiu trimisă la magazin, să salut pe toată lumea și să răspund la întrebarea clasică: „Tu de-a cui ești?” De îndată ce spuneam numele bunicilor, aproape întotdeauna urma o altă întrebare: „Tu nu ești moțata aia care cântă pe prispă și la bâlci?” Se pare că pasiunea pentru muzică era greu de ascuns chiar și atunci.

Când mă întorceam la București după trei luni de vacanță, eram bronzată, ciufulită, cu accent moldovenesc și, în unele veri, chiar și cu câțiva musafiri capilari care își făcuseră și ei vacanța împreună cu mine. Dar eram fericită.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că toate acele experiențe mi-au oferit exact lucrurile despre care vorbim atât de mult astăzi: mișcare, coordonare, autonomie, creativitate, adaptare, relaționare și încredere. Nu spun că toți copiii trebuie să meargă la țară pentru a se dezvolta armonios. Vremurile sunt diferite, familiile sunt diferite, iar realitatea fiecăruia este diferită.

Dar cred că există o lecție importantă pe care o putem păstra: copiii cresc enorm prin experiențe trăite. Prin joacă, prin explorare, prin mișcare, prin momente în care nu primesc doar informație, ci au ocazia să descopere lumea cu propriul corp și cu propriile simțuri.

Poate că nu toți copiii vor avea vara aceasta parte de căruțe, de stâne, de cireși în care să se cațere sau de aventurile pe care le-am avut noi.

Pentru ei voi insa, eu voi fi aici: vom cânta, ne vom mișca, vom exersa atenția, coordonarea și bucuria de a fi împreună, vom construi experiențe care îi ajută să crească și amintiri pe care să le poarte cu ei mult timp.

Nu pot promite că vom merge cu vaca la păscut, dar pot promite că vom construi amintiri frumoase.

Un gând pentru părinți

Dacă vacanța aceasta nu va fi perfectă, nu-i nimic. Copiii nu își amintesc vacanțele pentru programul impecabil, ci pentru felul în care s-au simțit. Uneori, cea mai valoroasă activitate este pur și simplu o experiență trăită împreună.

Trăim într-o perioadă în care auzim des despre obiective, succes, dezvoltare personală și visuri îndrăznețe. Dar între ceea ce ne dorim și ceea ce reușim să construim există un element esențial: credința.

Nu mă refer doar la credința spirituală, ci la acea convingere interioară care ne face să continuăm chiar și atunci când nu vedem încă rezultatele. Credința este cea care ne ajută să facem primul pas, să ne ridicăm după un eșec și să mergem înainte atunci când apar îndoielile.

Iată 8 principii simple care ne pot ajuta să cultivăm această stare de încredere și determinare. Am incercat, le-am testat pe toate, nu mereu cu succes, dar ori de cate ori ma ratacesc, revin asupra lor.

1. Află exact ce îți dorești

Este greu să ajungi la o destinație dacă nu știi unde mergi. Cu cât obiectivul tău este mai clar, cu atât mintea ta va găsi mai ușor soluții și oportunități.

Întreabă-te:

• Ce îmi doresc cu adevărat?
• Cum arată rezultatul final?
• De ce este important pentru mine?

Claritatea este primul pas spre acțiune.

2. Exprimă recunoștință pentru ceea ce vrei să obții

Recunoștința nu este doar pentru lucrurile pe care le avem deja. Uneori, ea ne ajută să ne conectăm cu viitorul pe care ni-l dorim. Când alegem să fim recunoscători, ne mutăm atenția de la lipsuri către posibilități, iar această schimbare de perspectivă ne influențează starea, energia și motivația.

3. Ascultă-ți intuiția și acționează

De multe ori știm ce avem de făcut, dar amânăm. Așteptăm momentul perfect, mai multă experiență sau mai mult curaj. În realitate, progresul apare atunci când combinăm intuiția cu acțiunea. Uneori nu avem nevoie de toate răspunsurile, avem nevoie doar de următorul pas.

4. Privește eșecul ca pe o provocare

Nimeni nu construiește ceva valoros fără greșeli. Diferența nu este între cei care eșuează și cei care nu eșuează, ci între cei care renunță și cei care învață. Am avut asa des intentia de a renunta ...

Fiecare obstacol poate deveni o lecție, o ajustare de direcție sau o oportunitate de creștere.

5. Construiește-ți credința pe o dorință puternică

Motivația fluctuează. Dorința autentică rămâne. Atunci când îți dorești ceva cu adevărat, găsești resurse, timp și soluții pe care altfel nu le-ai vedea. Dorința este combustibilul care alimentează perseverența.

6. Crede în tine și comportă-te ca atare

Încrederea în sine nu apare întotdeauna înainte de acțiune. De multe ori apare după ce faci primul pas. Poartă-te ca persoana care poate reuși. Vorbește, acționează și ia decizii în acord cu obiectivele tale.

7. Pune la îndoială îndoiala

Cu toții avem momente în care ne întrebăm:

• Oare sunt suficient de bun?
• Oare voi reuși?
• Oare merită să încerc?

Îndoiala este normală. Problema apare atunci când o transformăm în adevăr absolut. Data viitoare când apare, întreabă-te: „Dar dacă îndoiala mea nu are dreptate?”

8. Începe cu ceea ce ai acum

Mulți oameni își amână visurile pentru că așteaptă condiții perfecte: mai mult timp, mai mulți bani, mai multă experiență. Adevărul este că foarte puține proiecte mari au început în condiții ideale. Cele mai multe au pornit cu resurse limitate și multă determinare (am fost acolo).

Începe cu ceea ce ai si ajustează pe parcurs.

Concluzie

Credința nu înseamnă să stai și să aștepți. Credința înseamnă să continui să mergi înainte chiar și atunci când nu vezi încă rezultatul final, sau cand cei care stau pe tusa nu cred in tine.

Poate că nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul nostru, dar putem controla alegerea de a face următorul pas. Iar de multe ori, următorul pas este tot ce avem nevoie pentru a schimba direcția întregii călătorii.

Săptămâna trecută am avut bucuria să fiu invitată la Pitești, în cadrul cercului pedagogic nr.3, unde am lucrat alături de aproximativ 60 de învățători.

M-am dus cu emoție, așa cum fac de fiecare dată când intru într-o sală nouă. Chiar și după ani de activitate, după sute de ateliere și workshop-uri, există mereu acel moment în care ma întreb cum va fi primit mesajul meu: dacă va rezona, dacă va avea sens pentru oamenii din fața mea.

Incă din primele minute am simțit că va fi o întâlnire specială: fix asa se intampla si la nuntile la care cant, iau din primele secunde vibe-ul oamenilor.

Am văzut zâmbete, am văzut curiozitate, am văzut oameni care nu au venit doar pentru că era o activitate în calendar, ci pentru că își doreau să descopere, să înțeleagă și să experimenteze. Ba chiar unii dintre ei mi-au spus: "cand am vazut ca tu esti invitata, am dat de veste si altor colege".

Pe parcursul activităților, am citit pe fețele lor exact ceea ce îmi place cel mai mult să văd într-o sală: bucurie. Si nu bucuria aceea superficială, de moment, ci bucuria adultului care își dă voie să se joace, să experimenteze și să învețe altfel, bucuria celui care descoperă că poate privi educația dintr-un unghi diferit.

Pentru câteva ore, nu am mai fost într-o sală cu 60 de cadre didactice. Am fost într-un spațiu în care oamenii au intrat în ritm, au colaborat, au râs, au reflectat și au trăit experiența exact așa cum îmi doresc să o trăiască și copiii cu care lucrează.

Iar la final s-a întâmplat ceva care m-a bucurat enorm: din discuții diferite in timpul dedicat networking-ului, a început să apară aceeași idee, spusă în forme diferite, dar cu același sens - „Avem nevoie de ceva nou în educație.”

Nu pentru că ceea ce există este greșit, nu pentru că trebuie să aruncăm tot ce am construit până acum. Ci pentru că generațiile de copii se schimbă, nevoile lor se schimbă, modul în care învață, se conectează și procesează informația se schimbă. Iar noi, adulții, avem responsabilitatea să ne adaptăm.

Cred că una dintre cele mai mari provocări ale educației moderne nu este lipsa informației. Avem acces la mai multe resurse ca niciodată, iar provocarea este să găsim modalități prin care copilul să rămână prezent, implicat și conectat.

Aici intervine, pentru mine, ritmul: nu ca disciplină muzicală, nu ca performanță artistică, ci ca instrument educațional. Ca modalitate de a organiza energia unui grup, de a crea atenție, de a construi participare și de a transforma învățarea într-o experiență vie.

În activitățile NEURORITMIC®, vorbesc des despre faptul că un copil nu învață doar cu mintea, invață cu tot corpul. Și exact acest lucru l-am simțit și la Pitești. Am văzut profesioniști care înțeleg că educația nu înseamnă doar conținut, inseamnă și stare, inseamnă și conectare, inseamnă și capacitatea de a crea un mediu în care copilul să poată învăța.

Poate că acesta a fost cel mai valoros lucru cu care am plecat de acolo: sentimentul că nu sunt singură în această convingere. Că există tot mai mulți educatori și învățători care își doresc să aducă în clasă mai multă implicare, mai multă mișcare, mai mult ritm și mai mult sens.

Iar atunci când 60 de oameni îți transmit, într-o formă sau alta, că simt nevoia unei schimbări, începi să înțelegi că nu mai vorbim despre o idee izolată, vorbim despre o direcție.

Iar eu sunt recunoscătoare că pot contribui, măcar puțin, la această schimbare.

Cu ritm, cu joacă, cu experiențe trăite, si cu încrederea că educația poate fi, în același timp, și serioasă, și plină de bucurie.

Ieri am avut una dintre acele experiențe care rămân cu tine mult timp după ce evenimentul se termină.

Am fost invitată ca speaker la conferința „Profesorul Autentic”, la Karin's Kids Academy, si, sincer, am avut emoții reale. Nu pentru că nu sunt obișnuită cu scena, scena a făcut parte din viața mea mulți ani.

Ci pentru că, de această dată, urma să vorbesc despre educație prin ritm și muzică într-un context în care, înaintea mea, au vorbit oameni cu foarte multă experiență academică, profesori, specialiști și lectori universitari pe care i-am ascultat cu admirație.

Iar eu eram ultimul speaker.

Și cred că mulți dintre noi cunoaștem acel sentiment: „Oare am suficient de multă valoare pentru a fi aici?”

Pentru câteva momente, m-am întrebat dacă ceea ce fac eu își are locul într-un astfel de eveniment, dacă jocul, ritmul și muzica pot fi privite cu aceeași seriozitate cu care sunt privite alte direcții educaționale.

Dar apoi am realizat ceva: nu pot urca pe scenă încercând să fiu altcineva. Așa că am făcut exact ceea ce mă reprezintă: mi-am dat jos tocurile și am spus: „Profesorul autentic vorbește fără tocuri, desculț, la nivelul copiilor.”

Și cred că acela a fost momentul în care publicul m-a simțit cu adevărat. Pentru că autenticitatea nu vine din perfecțiune, nu vine din fraze impecabile sau prezentări sofisticate. Vine din adevăr!

Eu nu am avut un discurs academic si nu am avut un PowerPoint impresionant. Am vorbit liber despre copii, despre ritm, despre conectare și despre ceea ce văd zilnic în practică. Despre copii care au nevoie nu doar de informație, ci și de reglare, atenție, apartenență și prezență, despre cum muzica și ritmul pot deveni instrumente reale de conectare și organizare interioară.

Iar la final s-a întâmplat ceva ce m-a emoționat profund: foarte multe cadre didactice au venit spre mine și mi-au spus că mă urmăresc online, că aplică activitățile mele la clasă, că le inspir, că le dau curaj să lucreze diferit cu copiii.

Și atunci am înțeles că, uneori, impactul nostru ajunge mai departe decât realizăm. Poate că nu avem toți același drum si mai ales, aceeași abordare. Și este perfect normal.

Știu că întotdeauna vor exista perspective diferite în educație: oameni care cred profund în educația prin joc, muzică și ritm și oameni care aleg alte metode sau alte direcții. Dar fiecare specialist își construiește propriul mod de a ajunge la copii.

Eu voi continua să cred cu toată convingerea că muzica și ritmul au un loc important în educația copiilor, pentru că ritmul nu înseamnă doar muzică. Ritmul înseamnă prezență, conectare, atenție, relație, siguranță. Și poate ca înainte să cerem copiilor performanță, avem nevoie să îi ajutăm să își găsească ritmul.

Ieri am plecat de la conferință cu mai multă încredere decât am avut când am urcat pe scenă. Și cu sentimentul că sunt exact unde trebuie!