Samuel suferă de afazie expresivă severa, in urma unui accident vascular suferit pe când avea aproape şaptezeci si unu de ani. La doi ani de la accident, și-a pierdut complet capacitatea de a vorbi, ramanand incapabil să scoată un singur cuvânt, în ciuda logoterapiei intensive.
Salvarea lui a venit când Connie Tomaino (muzicoterapeut), l-a auzit într-o zi cântând: nu reuşea să pronunțe decat două sau trei cuvinte. Deşi cazul lui era considerat „fără sperantă”, Connie s-a gåndit ca muzica l-ar putea ajuta. A inceput să facă şedințe de terapie cu el de trei ori pe saptamana, de o jumătate de oră, tỉmp în care cânta cu el sau il acompania la acordeon. Pas cu pas, Samuel a reusit sa cante multe piese, balade și cântece pe care le învățase în copilărie, facand astfel primii paşi spre recuperarea vorbirii.
După douä luni putea să dea răspunsuri scurte, dar adecvate la întrebări. De exemplu, dacă era intrebat cum fusese sfârşitul de saptamana petrecut acasă, reuşea să răspundă: “A fost frumos”.
Neurologii identifică o „zonă a vorbirii" în porțiunea premotorie a lobului frontal dominant (de obicei stângul). Dacă e afectată o anume parte din ea, ca urmare a unei boli degenerative, a unui accident vascular sau a unei leziuni, se poate instala afazia expresivă, incapacitatea de a folosi limbajul vorbit. În 1873, Carl Wernike descrisese o alta zonā a vorbirii din lobul temporal stang: dacă era afectata, puteau aparea dificultati de intelegere a vorbirii, o afazie receptiva.
Suntem o specie lingvistică - ne bazam pe limba pentru a transmite ceea ce gândim, si de obicei ne asculta. Dar pentru afazici, incapacitatea de comunicare verbală poate fi atât de frustrantä si izolatoare incat devine insuportabila. Pentru a inrautati lucrurile, sunt tratați de cei din jur ca idioți, aproape ca non persoane, findcă nu pot vorbi. Situația se poate schimba mulțumită descoperirii că afazicii pot cânta – nu numai melodii fara versuri, ci si arii din opere, imnuri religioase sau muzica uşoarā.
Dintr-odată, handicapul şi izolarea lor par să se reducă, si desi cântecul nu poate tine loc de comunicare propozițională, e o formå esențială de comunicare existențială. Nu spune doar: “Trăiesc, sunt aici“, ci poate exprima și gânduri și sentimente care in acest stadiu nu pot fi redate prin cuvinte. Pacienții se simt mai bine când reuşesc să pronunțe cuvinte în cadrul unui cântec și se asigură că nu au pierdut definitiv capacitatea de a comunica prin limbaj, că încă au „în" ei cuvintele, deşi nu sunt disponibile decât prin muzică. Vorbirea în sine nu e doar o succesiune de cuvinte în ordinea corecta: are inflexiuni, intonație, tempo, ritm si „melodie“.
Întrebarea dacă terapia muzicală poate ajuta recuperarea vorbirii trebuie deci formulată altel: e posibilă ,eliberarea' limbajului blocat în automatisme inconştiente pentru utilizarea conştientă în propoziții?