Ca vorbim despre copii, despre noi in viata personala sau in cea profesionala, observ cu tristete un lucru: toata lumea doreste crestere peste noapte.
Are "x" succes? Aaaa, pai asa deodata? Vreau si eu!
Copilul din clasa fiului meu are concurs la inot? Clar il trimit si pe al meu, ce, e mai fraier?
Mentallitatea noastra inca ne conduce spre a compara si spre a ne uita in curtea vecinului, fara a tine cont de nevoile si emotiile noastre sau ale copiilor nostri. Criticam, aratam, judecam, comparam, fara a stii parcursul vecinului sau al copilului sau. Poate ca fiul sau face inot de la 3 ani, si acum, la 8, poate merge la un concurs. Cu siguranta fiul nostru care incepe lectiile de inot la 8 ani, nu va putea concura tot la 8 ani.
Vedem un antreprenor sau un cantaret de succes, recent aparuti pe piata? Ce facem? Suntem tentati sa spunem: "asta de unde a aparut?", sau "cum a reusit asa peste noapte?". Avem habar cu adevarat de istoricul sau, de cat a muncit, de cat a invatat? Eu pariez ca nu, insa cand nu putem ajunge la struguri, ce spunem? Exact, ca sunt acri.
Fiti blanzi cu voi si cu copiii vostri si luati natural fiecare etapa ce vine: presiunea, graba, comparatia, fuga spre varful piramidei nu va vor mentine acolo, ba din contra.
Un lucru este cert: precum in imaginea de mai jos, mi-a luat si mie niste ani sa inteleg ca "picatura cu picatura se umple paharul".
