As vrea sa fie toate zilele roz, colorate si vesele, dar nu sunt, că doar sunt si eu un om normal …
Dar cred că cea mai grea parte a meseriei mele ca artist si chiar ca educator muzical, este sa arat si sa fac sa fie roz totul, chiar daca poate eu pe dinauntru sunt neagra.
Inca de mica am invatat de la profesorii mei, ca un artist trebuie sa isi lase problemele la usa salii de spectacol, sa isi intre in rol si sa nu uite care ii este misiunea. Greu al naibii, sincer va spun.
Fac asta si exersez de peste 20 de ani, si recunosc, imi iese … insa este un consum de energie extraordinar.
Saptamana trecuta, cu 30 minute inainte de a lucra cu cele 3 grupe de copii, am fost la un priveghi - durere, ganduri, emotii, tristete … chiar am fost pe punctul de a anula toate grupele, dar am mers mai departe. Am intrat in cimitir cu camasa neagra, insa in masina am avut haine de schimb. M-am schimbat si mi-am intrat in rol: copiii si parintii vin la mine pentru doza de bucurie, dezvoltare si conectare prin muzica.
Orice comportament, orice tip de rutina, acomodare, toleranta, sau le numim cum simtim fiecare, se exerseaza si se aplica in timp. Nu degeaba vorbesc asa des inclusiv despre acomoldarea copiilor intr-un mediu nou, cum ar fi la o activitate optionala sau la cresa/gradinita.
Imi amintesc adesea, ca pe la 10 ani, cand aveam cate o filmare, eram chemati cu 3-4 ore inainte: sa ne schimbam, sa repetam, sa ne obisnuim cu scena/luminile ... pai pana sa imi vina randul sa intru in livem eram deja obosita: pantofii imi faceau rani, rochita poate ma strangea, imi era foame, somn. Ei bine, cand paseam pe scena sa imi fac momentul, profesoara imi spunea si mie si colegilor: 4 minute zambiti si dati tot ce puteti, dupa emisiune, plangeti, descaltati-va, scapati de emotiile care va macina.
Se antreneaza acest aspect, in ani, si ma bucur ca stiu sa gestionez aceste situatii. Admir enorm actorii/artistii mari care isi joaca rolul, isi spun replica si pleaca in graba … să fie ei cu ei, sa sufere si sa se descarce.