Am aflat si observat în ultimii ani un lucru care la început m-a surprins.
Sunt oameni care îmi urmăresc aproape fiecare postare, citesc ceea ce scriu, sunt de acord cu multe dintre lucrurile pe care le spun și, uneori, îmi scriu în privat să îmi spună exact asta, dar public nu vor apăsa niciodată butonul de like și cu atât mai puțin vor lăsa un comentariu. Nu pentru că nu le place, ci pentru că le este teamă să nu vadă cineva că le place.
Mi s-a spus asta direct, nu este o presupunere de-a mea: „Te urmăresc, dar nu prea îți dau like, pentru că mă văd colegii.” „Sunt de acord cu ce ai scris, dar nu vreau să interpreteze directoarea.” „Ți-aș fi lăsat un comentariu, dar prefer să nu mă bag.” Și de fiecare dată când aud lucrurile acestea mă gândesc cât de interesantă a devenit lumea în care trăim, dacă până și un banal like poate fi perceput ca o declarație oficială de poziție.
Înțeleg, într-o oarecare măsură, de unde vine teama, mai ales în comunități profesionale mici, unde oamenii se cunosc, unde un profesor lucrează într-o anumită instituție, unde colegii se urmăresc între ei și unde orice lucru spus public poate fi scos din context, interpretat sau comentat. Poate ai avut cândva o experiență neplăcută, poate știi că există tensiuni în colectiv, poate pur și simplu nu vrei să explici nimănui de ce ai apreciat o postare.
Numai că situația aceasta mă pune pe gânduri dintr-un alt motiv.
De când a devenit un like echivalent cu „Sunt de acord cu absolut tot ceea ce spune acest om”?
Eu pot aprecia o idee fără să ader la toate ideile persoanei care a spus-o, pot fi de acord cu un articol despre educație și în dezacord cu altul, pot aprecia un exercițiu, o perspectivă sau o întrebare fără să semnez imaginar un contract prin care declar că de astăzi înainte susțin fiecare cuvânt al autorului.
Le cerem copiilor să gândească, să aibă opinii, să pună întrebări, să argumenteze, să fie curioși și să nu se teamă să vorbească. Le spunem că este în regulă să existe păreri diferite, dar noi, adulții, ajungem uneori să ne întrebăm dacă este „sigur” să apăsăm o inimioară la o postare despre atenție, limite, muzică, profesori sau copii, ca nu cumva cineva să interpreteze ceva.
Faptul că oamenii îmi mărturisesc lucrurile acestea îmi arată că teama este reală pentru ei, chiar dacă pentru altcineva poate părea exagerată. Nu cunosc mediul fiecăruia și nu știu ce consecințe a avut în trecut faptul că și-a exprimat o opinie, tocmai de aceea nu vreau să spun nimănui: „hai, ce mare lucru, dă like!”. Fiecare știe în ce colectiv lucrează și ce își permite să facă public.
Dar cred că merită să ne punem o întrebare: ce fel de mediu profesional construim dacă oamenii ajung să își cenzureze până și lucrurile cu care rezonează de teamă că vor fi interpretați?
Pentru că astăzi poate fi un like, mâine poate fi o întrebare pe care nu o mai punem într-o ședință, poimâine poate fi o idee bună pe care alegem să nu o spunem pentru că „mai bine nu mă bag”. Și, încet, oamenii învață că este mai confortabil să nu se vadă ce gândesc.
Eu nu cred că dezvoltarea profesională poate exista doar între oameni care gândesc identic, dimpotrivă. Unele dintre cele mai bune lucruri pe care le-am învățat au venit tocmai din întâlnirea cu oameni care făceau lucrurile diferit de mine. Am luat ce mi s-a potrivit, am lăsat ce nu mi s-a potrivit, mi-am schimbat uneori părerea și alteori am rămas cu ea. Nu mi s-a părut niciodată că faptul că învăț ceva de la cineva mă obligă să devin copia lui, si exact așa îmi doresc să fie privit și ceea ce fac eu.
Nu trebuie să fii de acord cu mine în toate si nici nu mi-aș dori asta. Uneori poate vei citi ceva și vei spune „da, exact!”, alteori poate vei spune „aici eu văd lucrurile diferit”: este perfect sănătos. NEURORITMIC® este metoda mea, construită din experiența, studiul și munca mea, dar nu pretind că este singura perspectivă posibilă asupra educației și nici că un profesor care apreciază una dintre ideile mele trebuie să adopte tot ceea ce fac eu.
Tocmai de aceea mă întristează puțin când primesc mesajul: „Sunt de acord cu tine, dar nu pot să spun public.” Nu pentru like-ul meu, algoritmul va supraviețui, si eu la fel, ci pentru omul din spatele acelui mesaj.
Pentru profesorul care poate are o idee, dar a învățat să o țină pentru el, pentru educatorul care ar vrea să încerce ceva diferit, dar se întreabă mai întâi „ce o să spună ceilalți?”, pentru oamenii care lucrează într-un domeniu în care ar trebui să existe permanent curiozitate, schimb de idei și dorință de a învăța, dar care uneori ajung să își consume energia încercând să nu fie interpretați.
Eu voi continua să scriu lucrurile în care cred, inclusiv pe cele despre care știu că nu vor fi pe placul tuturor, si nu am nevoie ca toți cei care mă citesc să îmi confirme public că sunt de acord cu mine.
Dar mi-ar plăcea ca, într-o zi, să ajungem într-un loc în care un profesor să poată spune liniștit „mi-a plăcut ideea asta”, fără ca cineva să creadă că acel like reprezintă o declarație de război, o afiliere, o revoltă împotriva instituției sau o schimbare oficială de tabără.
Uneori un like înseamnă doar atât: " am citit, mi-a plăcut, rezonez cu ideea aceasta.