„Copiii împrumută ochii cu care sunt văzuți.”
Acesta este mesajul pe care l-am primit, la începutul anului școlar, pe o oglindă oferită de școala lui Nicholas. Mi s-a părut puternic încă de atunci: l-am citit, l-am ținut minte, dar abia zilele trecute am simțit că îi înțeleg și mai bine sensul.
Am fost la interviul individual de început de an cu noua lui învățătoare, o întâlnire în care am vorbit despre așteptări, obiective, despre cum vede el școala, ce își dorește, ce simte, ce îi place și cum se raportează la oamenii care fac parte din viața lui școlară.
La un moment dat, Nicholas a fost întrebat despre profesoarele lui, si a început să vorbească: a spus câteva lucruri atât de frumoase despre noua lui învățătoare și despre cea pe care a avut-o înainte, încât am început să plâng. Nu îl pregătisem înainte, nu știam ce întrebări urma să primească, nu repetaserăm acasă niște răspunsuri frumoase și nu îi spusesem ce „ar trebui” să spună, erau pur și simplu cuvintele lui.
Tocmai de aceea m-au emoționat atât de tare, pentru că, dincolo de rezultate, calificative, teme și toate lucrurile pe care ajungem inevitabil să le urmărim atunci când avem un copil la școală, în fața mea era un copil care vorbea cu respect, bun-simț și recunoștință despre oamenii care îl educă.
Și m-am gândit atunci la noi, părinții.
Ce aude copilul când vorbim despre profesorul lui?
Nu cred că realizăm întotdeauna cât de mult contează conversațiile aparent banale pe care le avem acasă.
„Iar v-a dat atâtea teme?”
„Nu știu ce are doamna asta”
„Profesorul ăsta habar n-are.”
„Lasă, că vorbesc eu cu ea.”
Poate sunt spuse la nervi, poate avem chiar motive să fim nemulțumiți, poate există situații în care profesorul a greșit, pentru că și profesorii sunt oameni și, evident, pot greși. Dar undeva, lângă noi, există o pereche de urechi care ascultă, si apoi ne mirăm că același copil intră în clasă și nu mai privește adultul din fața lui cu respect. Dacă noi ironizăm constant profesorul, dacă îi contestăm autoritatea în fața copilului pentru fiecare lucru care nu ne convine, dacă îl desființăm la masa de seară și îi transmitem copilului că „mama știe mai bine”, „tata rezolvă” sau „doamna oricum nu știe ce face”, este foarte greu să îi cerem a doua zi să intre în clasă și să privească același om cu încredere.
Copiii împrumută foarte mult din felul nostru de a privi lumea, inclusiv din felul în care îi privim pe oamenii care îi educă.
Respectul nu înseamnă că profesorul are întotdeauna dreptate
Mi se pare foarte importantă această diferență. Nu cred într-o educație în care îi spunem copilului că adultul are dreptate doar pentru că este adult, si nu cred că trebuie să ignorăm o situație care îl deranjează, să minimalizăm ceea ce ne povestește sau să îi spunem automat: „dacă a zis doamna, înseamnă că așa este", dimpotrivă.
Îmi doresc ca Nicholas să vorbească, să pună întrebări, să îmi spună când ceva îl supără, să știe că poate veni la noi dacă simte că a fost tratat nedrept și că îl vom asculta.
Dar există o diferență uriașă între a analiza o situație și a distruge imaginea unui om în ochii copilului.
Pot să nu fiu de acord cu o decizie a profesorului fără să îl fac incompetent în fața copilului meu, pot cere o explicație fără scandal, pot avea o discuție între adulți fără să îl transform pe copil în spectator sau, mai rău, în aliatul meu împotriva profesorului. Putem să îi arătăm copilului că oamenii pot avea păreri diferite și totuși se pot respecta. Mi se pare, de fapt, una dintre cele mai valoroase lecții pe care i le putem oferi.
„Suntem în aceeași echipă”
Eu mi-am dorit întotdeauna ca Nicholas să simtă că noi și profesorii lui suntem în aceeași echipă, nu o echipă în care toată lumea este de acord permanent, si nici una în care nu există greșeli sau nemulțumiri, ci o echipă în care există un lucru comun: binele copilului.
Profesorii ajung să fie oameni extrem de importanți în viața copiilor noștri. Petrec împreună ore, zi după zi, ani la rând, ii văd când le iese și când nu le iese, ii încurajează, îi corectează, le pun limite, îi provoacă, îi felicită și, uneori, îi cunosc în ipostaze pe care noi, părinții, nici măcar nu le vedem.
Relația aceea merită o șansă să se construiască, iar noi, fără să ne dăm seama, o putem ajuta enorm sau o putem sabota înainte ca ea să existe cu adevărat.
Poate că nu trebuie să le ținem copiilor atât de multe lecții
La interviul acela am realizat ceva care m-a bucurat foarte mult: nu-mi amintesc să fi stat vreodată cu Nicholas la masă și să-i fi ținut un discurs despre cât de important este să își respecte profesorii. Nu i-am spus ce cuvinte să folosească și nu l-am învățat ce răspuns „frumos” să dea dacă cineva îl întreabă despre ei.
Și totuși, mesajul ajunsese la el, probabil din sute de lucruri mici, din felul în care am vorbit acasă despre școală, din felul în care am discutat atunci când a existat o nemulțumire. Din faptul că nu am încercat să îi fac profesorul mic pentru ca eu, părintele, să par mare, din faptul că am încercat să păstrăm respectul chiar și atunci când poate nu am fost de acord cu tot.
Iar în ziua aceea l-am auzit întorcând în lume ceea ce, fără să ne propunem neapărat, primise acasă. Și da, am plâns, pentru că există momente în care, ca părinte, te întrebi dacă faci bine ceea ce faci, dacă ajunge ceva din toate discuțiile, exemplele și valorile pe care încerci să le transmiți. Și, din când în când, copilul îți răspunde fără să știe că tocmai ți-a răspuns.
Mesajul de pe oglinda primită la începutul anului spunea: "copiii împrumută ochii cu care sunt văzuți.” Aș mai adăuga astăzi ceva:"copiii împrumută și ochii cu care noi îi privim pe ceilalți".
Poate că înainte să le cerem să își respecte profesorii, merită să fim atenți la felul în care vorbim noi despre ei, pentru că educația copilului nu începe atunci când intră în clasă, si nici nu se termină atunci când sună clopoțelul.
Multumim Rozalia, Cristina, Oana, si voua celor care le sunteti alaturi la orice pas, pentru a deveni adulti echilibrati!