„Mă auzi?”
„Da.”
„Și ce am spus?”
„Nu știu”
Cred că aproape orice părinte sau profesor a avut măcar o dată această conversație cu un copil, uneori chiar de câteva ori în aceeași zi. Acest lucru nu înseamnă neapărat că acel copil ne ignoră sau că „nu vrea să asculte”, pentru că a auzi și a asculta activ sunt două lucruri diferite.
Un copil poate auzi vocea adultului, muzica din încăpere sau indicația primită fără ca atenția lui să fie cu adevărat orientată către informația respectivă. Ascultarea activă presupune ceva mai mult: să își îndrepte atenția către ceea ce aude, să urmărească informația, să observe eventualele schimbări și să răspundă în funcție de ele, iar această capacitate nu apare peste noapte, se construiește și, mai ales, se exersează.
Aici apare una dintre confuziile pe care le întâlnesc destul de des: când spunem despre un copil că „ascultă”, ne imaginăm uneori un copil liniștit, care stă pe scaun, nu vorbește și privește adultul, dar faptul că un copil stă nemișcat nu ne spune automat cât din informația primită a urmărit sau a înțeles.
Pentru mine, ascultarea activă devine mult mai vizibilă atunci când copilul trebuie să facă ceva cu informația pe care tocmai a auzit-o.
De exemplu, muzica pornește și el trebuie să înceapă o mișcare, muzica se oprește și corpul trebuie să se oprească odată cu ea. Ritmul se schimbă și copilul trebuie să observe schimbarea, aude un anumit instrument și știe că acela este semnalul pentru o anumită acțiune. Primește o secvență ritmică și trebuie să o reproducă, sau știe ce are de făcut, dar trebuie să aștepte până când apare semnalul potrivit.
Din exterior, toate acestea pot părea doar niște jocuri simpatice cu muzică, in realitate, copilul are destul de multă treabă. Trebuie să fie atent la informația auditivă, să rețină regula jocului, să diferențieze semnalele, să își organizeze răspunsul și, uneori, să își controleze impulsul de a porni înainte de momentul potrivit.
În atelierele NEURORITMIC® lucrez foarte des ascultarea activă prin muzică, ritm și mișcare, tocmai pentru că acestea îmi permit să creez contexte în care copilul nu este doar un receptor pasiv al unei indicații. El trebuie să asculte și să reacționeze, uneori schimb viteza, alteori opresc muzica brusc, uneori introduc un sunet care devine semnal, schimb ordinea unei secvențe sau cer copiilor să reproducă un pattern. Pe măsură ce ei înțeleg jocul, pot adăuga încă o regulă și apoi încă una. Și aici apare partea care mie îmi place enorm: copilul nu simte că face un „exercițiu de atenție”: el se joacă, dar pentru a rămâne în joc trebuie să fie prezent.
Să luăm cel mai simplu exemplu: copilul se mișcă atunci când aude muzica și trebuie să se oprească atunci când aceasta tace. Pare foarte ușor, numai că el trebuie să urmărească muzica, să sesizeze momentul în care aceasta s-a oprit și să oprească o mișcare pe care corpul lui era deja pregătit să o continue.
Dacă mai adaug regula „când auzi clopoțelul, ridici mâinile”, lucrurile devin deja mai interesante. Acum copilul trebuie să păstreze în minte două reguli și să aleagă răspunsul potrivit în funcție de ceea ce aude. Mai târziu putem avea trei semnale, o succesiune de mișcări sau un pattern ritmic care trebuie memorat și reprodus.
Prin astfel de activități putem exersa, într-un context educațional și ludic, atenția și concentrarea, memoria de lucru, urmărirea instrucțiunilor, controlul răspunsului impulsiv, timpul de reacție, diferențierea auditivă, respectarea unei succesiuni și funcționarea într-un grup, iar frumusețea este că toate acestea pot fi adaptate vârstei.
Nu îi voi cere unui copil foarte mic ceea ce îi cer unui școlar. În primii ani, ascultarea activă poate începe foarte simplu: copilul recunoaște un sunet, întoarce capul către sursa lui, imită un ritm foarte scurt sau învață treptat că atunci când muzica se oprește ne oprim și noi.
La 3–6 ani putem construi deja jocuri cu mai multe contraste: repede–încet, tare–încet, start–stop, sunete diferite asociate unor mișcări diferite sau mici secvențe care trebuie urmărite și reproduse.
La școlari putem crește mult complexitatea. Pattern-urile pot deveni mai lungi, putem combina coordonarea cu memorarea, putem atribui reacții diferite mai multor semnale și putem crea exerciții în care copilul trebuie nu doar să reacționeze, ci uneori tocmai să nu reacționeze la primul impuls.
Pentru că ascultarea activă nu este o abilitate de care copilul are nevoie doar într-un joc muzical.
Are nevoie de ea atunci când educatoarea îi explică o activitate și trebuie să urmărească cerința, când profesorul oferă două sau trei instrucțiuni succesive, când un coleg vorbește și trebuie să îl asculte înainte să răspundă, când participă la un joc și trebuie să respecte regulile, când trebuie să aștepte un semnal sau să își oprească un răspuns impulsiv.
Și, mai târziu, va avea nevoie de aceeași capacitate în nenumărate situații din viața de adult. Tocmai de aceea cred că ar trebui să privim atenția mai puțin prin prisma lui „Fii atent!” și mai mult prin întrebarea „Îi ofer suficiente contexte în care să exerseze cum să fie atent?” Pentru că simplul fapt că îi cerem unui copil să se concentreze nu îl învață automat și cum să facă asta.

Există însă și o altă dimensiune care pentru mine este la fel de importantă. A asculta nu înseamnă doar să recepționezi corect un semnal, inseamnă și să fii disponibil pentru celălalt.
Într-un joc de grup, copilul trebuie să îi observe și pe ceilalți, să se sincronizeze cu ei, să aștepte când este rândul altcuiva și să înțeleagă că nu poate funcționa permanent separat de grup.
Iar aici muzica are ceva extraordinar: ne oferă un limbaj comun fără să avem nevoie permanent de explicații. Un ritm început de mine poate fi continuat de copil, o secvență poate trece de la unul la altul, un grup întreg poate ajunge să facă aceeași mișcare în același moment.
Muzica și ritmul creează contexte extraordinare pentru atenție, interacțiune, conectare și răspuns reciproc.
Nu mă aștept ca un copil de trei ani să aibă capacitatea de concentrare a unui copil de nouă ani și nici nu cred că fiecare moment de neatenție trebuie transformat într-o problemă. Copiii sunt în dezvoltare, si tocmai pentru că sunt în dezvoltare putem să le oferim experiențe potrivite vârstei, să creștem treptat dificultatea și să transformăm lucruri precum așteptarea, ascultarea, memorarea sau oprirea la semnal în experiențe plăcute.
Asta fac foarte des în atelierele NEURORITMIC®: copiii aud muzică, se mișcă, bat din palme, folosesc instrumente, râd, se joacă. Eu, dincolo de joc, urmăresc toate acele momente mici în care copilul reușește să mai aștepte puțin, să audă schimbarea, să țină minte regula, să își oprească impulsul și să reacționeze exact atunci când trebuie.
Uneori, în spatele unui copil care pare că „doar se joacă”, se întâmplă mult mai mult decât vedem la prima privire.
Și tocmai aici începe frumusețea ritmului pus în educație.