În ultimii ani vorbim enorm despre educație modernă, parenting, autonomie, libertatea copilului de a se exprima, despre emoții, limite și respectarea individualității. Ma bucur sa vad că generația noastră își pune mai multe întrebări despre felul în care creștem copiii, dar, în toată această preocupare de a face lucrurile „corect”, mi se pare că uneori riscăm să complicăm ceea ce, de fapt, ar trebui să rămână foarte simplu.
Există lucruri pe care un copil nu trebuie să le învețe la un curs și pentru care părintele nu are nevoie de studii de pedagogie. Sunt lucruri care se construiesc acasă, zi după zi, prin explicații, limite și, mai ales, prin exemplul personal.
1. Să salute și să răspundă atunci când un adult i se adresează
Nu, asta nu înseamnă că un copil trebuie obligat să îmbrățișeze oameni, să pupe rude sau să accepte gesturi cu care nu se simte confortabil, dar un „bună ziua”, un „la revedere” sau un răspuns atunci când cineva i se adresează nu înseamnă supunere, inseamnă politețe și respect față de omul din fața lui.
Putem crește copii care au limite personale și, în același timp, știu să se comporte civilizat cu ceilalți. Cele două nu se exclud, iar cel mai simplu mod de a-i învăța este să vadă asta la noi: să ne audă salutând, mulțumind și răspunzând oamenilor cu respect, indiferent cine sunt.
2. Să știe că nu tot ceea ce primește trebuie să-i placă
Mi se pare foarte important ca un copil să știe că are dreptul la preferințe. Poate să nu îi placă un cadou, poate să nu îi placă o activitate, poate să nu îi placă o mâncare sau o propunere. Nu trebuie să mimăm entuziasmul și nici să îi învățăm pe copii să mintă doar pentru a mulțumi un adult.
Dar există o diferență enormă între: „Mulțumesc, dar nu este chiar pe gustul meu” și „E nasol!”. însoțit eventual de niște ochi dați peste cap. 😄
Libertatea de exprimare nu exclude bunul-simț. Dincolo de obiectul primit există un om care s-a gândit la tine, care a investit timp, bani sau energie. Copilul poate învăța să nu îi placă rezultatul și, în același timp, să respecte intenția.
3. Să spună „te rog”, „mulțumesc” și să fie recunoscător
Recunoștința nu înseamnă că trebuie să fii încântat de orice primești și nici că îi ești dator cuiva pentru fiecare gest făcut pentru tine, inseamnă să înțelegi că timpul, munca și gesturile celorlalți au valoare. Un copil căruia i se oferă permanent totul, fără să fie ajutat să observe efortul din spatele lucrurilor, poate ajunge foarte ușor să considere că totul i se cuvine. Și aici nu vorbim despre un „mulțumesc” spus mecanic pentru că mama îl împunge discret cu cotul, vorbim despre construirea, în timp, a capacității de a vedea și efortul celuilalt.
„Uite cât a muncit bunica să pregătească asta.”, "uite, colegul tău s-a gândit la tine.”, "doamna a pregătit toate materialele acestea pentru voi.” Sunt observații mici, dar prin ele îl învățăm să vadă dincolo de propria dorință.
4. Să accepte că nu este mereu în centrul atenției
Poate aceasta este una dintre cele mai importante lecții pentru momentul în care copilul intră într-o comunitate.
Acasă poate fi singurul copil sau poate primi foarte multă atenție. Într-o grupă însă mai există 10, 15 sau 20 de copii: mai există colegi, mai există reguli, mai există momente în care altcineva este ales primul, altcineva primește instrumentul dorit, altcineva răspunde, iar el trebuie să aștepte. Așteptarea nu rănește: faptul că nu este primul nu îi scade valoarea, iar faptul că adultul își împarte atenția cu ceilalți copii nu înseamnă că el contează mai puțin.
În activitățile mele văd foarte clar cât de importantă este această abilitate. Un copil poate fi inteligent, creativ și foarte bine pregătit, dar dacă fiecare moment în care nu este primul produce o frustrare uriașă, viața într-un colectiv va deveni dificilă pentru el. Tocmai de aceea cred că și acasă putem crea, firesc, mici contexte în care copilul să aștepte, să asculte și să înțeleagă că există loc și pentru ceilalți.
5. Să înțeleagă că poate să nu fie de acord cu un adult fără să fie prea indraznet (vocal).
Îmi plac copii care gândesc, copiii care întreabă „de ce?”, care argumentează, care nu execută orbește orice li se spune și care au curajul să spună atunci când ceva îi deranjează.
Dar cred că am ajuns uneori să confundăm curajul cu lipsa de respect. Un copil poate spune: „Nu sunt de acord”, poate cere o explicație, poate avea o altă opinie, poate chiar să îi atragă atenția unui adult atunci când consideră că acesta a greșit. Dar tonul, cuvintele și felul în care alegem să ne adresăm celuilalt contează.
Și aceasta este o abilitate care îi va fi utilă nu doar în relația cu profesorii. Îi va fi utilă toată viața, în prietenii, în relații, la facultate și, într-o zi, la locul de muncă. Să știi să îți susții punctul de vedere fără să îl umilești pe celălalt este, până la urmă, o formă de inteligență socială.
Educația nu începe la ușa grădiniței
Profesorii pot consolida toate aceste lucruri. Putem crea contexte în care copiii să își aștepte rândul, să coopereze, să respecte reguli și să învețe să facă parte dintr-un grup, dar educația de bază nu poate fi delegată complet grădiniței, școlii sau activităților extracurriculare. Ea începe acasă.
Nu este nevoie să fi terminat Pedagogicul ca să îl înveți pe copil să spună „mulțumesc”, nu ai nevoie de un curs ca să îi explici că poate fi dezamăgit de un cadou fără să jignească omul care i l-a oferit, si nici de o metodă sofisticată ca să îl ajuți să înțeleagă că, uneori, trebuie să aștepte pentru că mai există și alți oameni în jurul lui.
Avem nevoie de copii care au voce, autonomie, opinii și curaj, dar toate acestea pot exista foarte frumos alături de respect, politețe, recunoștință și limite.
De fapt, cred că aceasta este una dintre provocările educației de astăzi: să nu creștem copii cuminți de frică, dar nici copii care confundă libertatea cu faptul că li se cuvine orice.
Între cele două există un spațiu foarte sănătos. Acolo crește un copil care știe cine este, știe să spună ce gândește, dar înțelege și că trăiește într-o lume în care mai există și alți oameni.
Și pentru această lecție nu trebuie să fi terminat Pedagogicul. Trebuie, înainte de toate, să o trăim noi.