Când am început să lucrez mai mult cu adulții și, în special, cu profesori, am crezut sincer că va fi mai ușor decât lucrul cu cei mici. M-am gândit că adulții vor citi informațiile primite, vor respecta regulile, vor avea răbdare să asculte și vor înțelege firesc că, atunci când intră într-un workshop, pentru câteva ore redevin cursanți.
În mare parte, așa a și fost. Am întâlnit foarte mulți profesori extraordinari: implicați, curioși, deschiși, respectuoși și dornici să învețe, oameni care au intrat în sală fără teama de a greși, care au participat cu toată energia, au pus întrebări relevante și au plecat inspirați, cu dorința de a adapta ideile descoperite la propriile grupe de copii.
Acești oameni merită tot efortul. Din pacate insa, am întâlnit și o altă realitate, una despre care nu se vorbește foarte des.
Când profesorul uită cum este să fie elev
Le cerem copiilor să fie atenți, să nu întrerupă, să respecte regulile, să aștepte să le vină rândul și să fie prezenți într-o activitate.
Dar ce se întâmplă când rolurile se inversează?
Am avut în sală adulți care au vorbit peste explicațiile mele, au purtat conversații paralele, au stat pe telefon sau au ironizat activitățile înainte de a încerca măcar să le înțeleagă. Am primit de nenumărate ori întrebări despre locație, oră, program sau materialele necesare, deși toate informațiile fuseseră transmise clar, în scris, uneori chiar de mai multe ori. Au existat persoane care nu au citit nimic din ceea ce le-am trimis, dar au considerat firesc să îmi scrie repetat pentru răspunsuri aflate deja la îndemâna lor. Și, poate cel mai dificil, am întâlnit profesori care au ales să ia peste picior activitățile prezentate.
„Doar batem în bețe”
Din exterior, un exercițiu poate părea simplu, poate părea că doar batem în bețe, repetăm un ritm, ne mișcăm sau ne jucăm. Dar faptul că o activitate pare accesibilă nu înseamnă că este lipsită de valoare sau că este ușor de coordonat.
În spatele unui exercițiu ritmic pot exista atenție susținută, memorie de lucru, coordonare bilaterală, ascultare activă, sincronizare, inhibiție motorie, respectarea unei secvențe, cooperare și adaptare la ritmul grupului. Uneori, exact persoanele care spun că un exercițiu este „banal” descoperă, atunci când trebuie să îl execute, că nu reușesc să urmărească secvența, să își coordoneze mișcările sau să rămână sincronizate cu ceilalți.
Și nu este nicio rușine în asta. Workshopul este tocmai spațiul în care înveți, greșești, repeți și descoperi. Problema nu este că nu îți iese din prima, problema apare atunci când alegi să ridiculizezi ceea ce nu ai înțeles sau nu ai reușit încă să faci.
O activitate simplă nu este neapărat o activitate superficială
În educație există uneori tendința de a considera valoros doar ceea ce pare complicat, foarte teoretic sau greu de explicat, dar lucrul cu copiii ne arată adesea contrariul. Cele mai eficiente activități sunt uneori cele care au instrucțiuni clare, îi implică rapid și dezvoltă simultan mai multe abilități.
Simplitatea bine construită presupune foarte multă muncă. În spatele unui exercițiu de câteva minute există testare, adaptare pe vârste, observarea copiilor, ajustarea dificultății și experiența acumulată în sute de ore de lucru. Faptul că un participant vede doar rezultatul final nu înseamnă că tot ceea ce a fost necesar pentru a ajunge acolo nu există.
Respectul nu ar trebui să depindă de cât de mult rezonezi cu o metodă
Nu îmi doresc să conving fiecare om că metoda mea este potrivită pentru el. Este firesc să avem stiluri diferite, preferințe diferite și opinii diferite despre educație, dar există o diferență între a nu rezona cu o activitate și a disprețui munca celui care o prezintă.
Poți să întrebi, poți să ceri explicații, poți să spui că nu este potrivită pentru grupa ta, poți chiar să alegi să nu o folosești. Dar ironia, lipsa de respect și conversațiile purtate peste cel care susține workshopul nu sunt semne de profesionalism.
Să fii profesor nu înseamnă doar să știi să îi înveți pe alții. Înseamnă și să păstrezi disponibilitatea de a învăța tu însuți.
Ce m-a dezamăgit cel mai mult?
Nu dificultatea organizării, nu numărul mare de mesaje, nu oboseala, ci faptul că unele dintre cele mai lipsite de respect reacții au venit tocmai din partea unor adulți care lucrează cu copii. Oameni care le cer zilnic celor mici să asculte, să nu întrerupă și să respecte reguli, dar care, atunci când devin participanți, uită să facă exact aceste lucruri.
Această contradicție m-a pus pe gânduri, pentru că un copil care întrerupe, se foiește sau își pierde atenția este încă în proces de dezvoltare, un adult insa are deja responsabilitatea propriului comportament.
Ce aleg să fac mai departe?
Nu vreau ca aceste experiențe să umbrească întâlnirile frumoase. Cei mai mulți dintre profesorii cu care am lucrat au fost extraordinari, iar energia lor îmi confirmă de fiecare dată că există foarte mulți oameni care își doresc cu adevărat să crească profesional.
Dar experiențele mai puțin plăcute m-au învățat să stabilesc limite mai clare, să comunic regulile mai ferm, să nu mai consum energie încercând să conving oameni care au decis deja că știu totul, si să aleg cu mai multă atenție comunitățile în care îmi investesc timpul.
Cred în continuare că profesorii au nevoie de contexte în care să experimenteze, să se joace, să greșească și să descopere metode noi, dar cred la fel de mult că orice experiență de formare trebuie să se bazeze pe respect reciproc.
Un workshop bun nu este construit doar de formator, este construit și de cei care vin cu mintea deschisă, cu disponibilitatea de a asculta și cu modestia de a redeveni, pentru câteva ore, elevi. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a adus lucrul cu adulții:
Diploma îți poate confirma profesia.
Dar felul în care te porți atunci când ai de învățat ceva nou spune mult mai mult despre tine ca profesor.