Sotul meu îmi spune asta de ani de zile: „Nu mai încerca să salvezi pe toată lumea.” Iar eu îi răspund: „Da, ai dreptate”, după care mă duc liniștită să mai salvez pe cineva.
Cred că am avut dintotdeauna reflexul acesta. Dacă pot să ajut, ajut, dacă pot să rezolv ceva, încerc să rezolv, dacă cineva îmi spune că nu poate, încep imediat să caut varianta prin care ar putea. Dacă există o portiță, o soluție, un telefon pe care îl pot da, un mesaj pe care îl pot trimite, un lucru pe care îl pot face în plus, mintea mea intră imediat în modul: „hai să vedem cum rezolvăm.”
Și mult timp am crezut că aceasta este pur și simplu o calitate, până când am început să înțeleg că orice calitate dusă prea departe poate deveni o vulnerabilitate. Nu întotdeauna oamenii pentru care te dai peste cap vor înțelege cât te-ai dat peste cap, nu întotdeauna cel pentru care faci o excepție va vedea excepția ca pe un gest, si nu întotdeauna omul pe care îl ajuți într-un moment dificil își va aminti ajutorul atunci când nu vei mai putea să îl oferi a doua oară.
Și aici apar dezamăgirile, nu pentru că oamenii sunt răi, ci pentru că, atunci când faci foarte mult pentru cineva, fără să vrei, începi uneori să aștepți ca omul acela să înțeleagă valoarea gestului tău, iar recunoștința nu vine întotdeauna în forma în care ne-o imaginăm. Uneori nu vine deloc.
Cred că una dintre lecțiile mele din ultimii ani este că a fi un om bun nu înseamnă să fii permanent omul care rezolvă. Poți spune „nu” și să rămâi un om bun, poți să nu răspunzi imediat, poți să nu faci o excepție, poți să nu preiei problema altcuiva doar pentru că știi că ai putea să o rezolvi. Și, mai ales, poți să ajuți fără să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce va face celălalt mai departe cu ajutorul tău.
Teoretic, am înțeles toate acestea, practic, Florin probabil citește acum și râde, asta pentru că încă fac excepții. Încă mă consum pentru lucruri pe care aș putea foarte bine să le las acolo unde sunt. Încă spun „lasă, că rezolv eu” ceva mai des decât ar trebui, si încă mai sunt surprinsă când un gest făcut cu intenție bună se termină într-o dezamăgire.
Poate maturizarea nu înseamnă să devii mai rece, ci să rămâi omul care ești, doar să începi să alegi mai atent unde, pentru cine și cât din tine pui pe masă.
Nu vreau să ajung să nu mai ajut pentru că am fost dezamăgită, n-aș mai fi eu. Vreau doar să învăț că nu orice problemă pe care o văd este și problema mea de rezolvat. Probabil că mâine voi uita din nou lecția asta și Florin îmi va spune, pentru a mia oară: " ti-am zis eu să nu mai salvezi pe toată lumea.”
Da, Florin. Știu. Dar mai am puțin de lucru.